Din neantul unui orizont care apune, am apărut și eu în primăvara anului 1968, în localitatea Brașov, către dimineață. Era o zi de Florii, când primăvara începe să se manifeste plenar peste întreaga zare. Privesc și acum cu nostalgie către acele începuturi ale ființei mele fiind profund fermecat de atmosfera înălțătoare a clipelor pe care le-am trăit fără să-mi dau seama de măreția lor la acea dată. 

Și din această rădăcină a ființei mele s-au desprins treptat toate capitolele vieții ce au urmat, trecând prin etape inedite și traversând obstacole aparent de netrecut. Fiindcă de fiecare dată, forța ce izbucnește din elanul primăverii a rămas intactă în adâncul structurii mele interioare, răbufnind cu putere de fiecare dată pentru a mă salva. 

Revăd cartierul Steagul Roșu în care mi-am petrecut primii șapte ani și străzile sale cu nume de planete, Saturn și Neptun, pe care am locuit, alături de copiii ce m-au însoțit în acea perioadă. 

Și este deopotrivă o bucurie să-mi privesc chipul din acea vreme. Vibrația vieții se resimte din fiecare parte a imaginilor ce vin din abundență asupra ființei mele relatând despre copilul care am fost și despre Copilul care continui să fiu. 

Încerc să ating obiectele ce făceau parte din realitatea acelor timpuri. Locurile mele de joacă preferate. Prietenii dragi. Toți au rămas suspendați în acea țesătură a timpului care a trecut, dar având speranța unei reîntâlniri astrale, într-un destin paradoxal de repopulare a planetei Pământ. 

Nu am părere de rău, ci doar nostalgia unei perioade care nu mai este prezentă în momentul de față. Cu toate acestea, discern în copilul care am fost forța de excepție a vieții, care mereu reveni și surâde în ciuda celor mai dificile obstacole. Și într-o supremă uitare de sine, mă prind cu putere de leagănul în al cărui scaun mă urcam ca să îi simt mișcarea, avântul și vibrația. Acea stranie pendulare între două poziții extreme, cu un avânt maxim la trecerea prin dreptul pământului, a rămas un element definitoriu al propriei vieți. 

Iar în structura mea interioară copilul de atunci a rămas intact. El simte cu aceeași intensitate ceea ce se întâmplă astăzi în realitatea înconjurătoare și reacționează cutezător la impulsurile primite, după cum evaluează intensitatea trăirilor prin care trece. Și băiatul de câțiva ani care mă privește din acea perioadă îmi zâmbește cu aceeași bucurie a renașterii sub forma unui prezent fluid ce transportă în prezent tot ce a fost și tot ce va mai fi. 

Rămân în atmosfera primăverii care încearcă să-și regăsească rostul în trecerea ei peste stâncile amorfe ale pământului, transformând în materie organică tot ce întâlnește. Lupta cu decadența universului fizic este specifică oricărei forme de viață. Prin urmare, și menirea mea ancestrală, privită peste timp, rămâne cea de a opri căderea în abis a realității înconjurătoare și de a-mi descoperi profunda vocație de a fi un Om adevărat pe pământ. 

De fapt, încăpățânarea de a rămâne fidel propriului sine, căruia i se mai spune și suflet, rămâne un criteriu definitoriu în decelarea caracterului pe care ți-l dezvolți, ca o zestre cosmică a apariției și rămânerii în această lume. Paradoxal, jocul absurd al vieții, care mi-a respins aspirații legitime, m-a determinat să pătrund în zonele profunde ale Sensului care zămislește toate formele universului în care trăim. 

Mă revăd din perspectiva balansului între extreme ce încearcă să mă seducă și să mă prindă în capcana lor. Calea de mijloc este cu siguranță, singura, dar nu este simplu de atins și nici de rămas pe ea. Pentru aceasta ai nevoie de basmul propriului început care de fiecare dată pornește prin cuvintele „și a fost odată, ca niciodată” într-o secvență ce o urmează la infinit. 

Îmi privesc gestul prinderii ferme a brațelor scaunului în care mă balansez. Ancorarea în universul astral conferă înțeles acestui gest ancestral al apucării fără să mai dai drumul la ceea ce te ține în siguranță și rămâne ferm alături de tine în timpul balansului haotic al vieții. Dar calmul, zâmbetul și bucuria distrug agenții patogeni ce asaltează corpul adultului de mai târziu. 

Forma fiecărei părți revine treptat la ceea ce a fost la început. Așa cum trăirile mele se plimbă încă pe aleile cu nume nostime ale cartierului copilăriei mele de până la șapte ani, când ceasul cosmic anunța o primă schimbare majoră: divorțul părinților. Straniu sau nu, eu niciodată n-am recunoscut și aprobat faptele discutabile ale adulților, mai ales când, din neștiință sau neglijență, și-au distrus relațiile apropiate, familia și casa, pentru a se vătăma plecând în direcții diferite, copiii rămânând suspendați pe terenul nimănui. 

Dar încă sunt în acel interval minunat al copilăriei de dinainte de divorțul părinților. Încă nu știu ce va urma. Mă bucur de clipa prezentă. Tata și mama sunt cei care mă ajută să mă joc în acest leagăn care se mișcă între două puncte extreme de repaus. Avântul crește sau scade. Senzațiile din corp sunt plăcute și paradoxale, între uimire și teamă. Suspendarea în aer pare că sfidează legile fizicii. Viteza mare la trecerea prin dreptul pământului, primejdioasă în lipsa ținerii de bare, pare să modifice experiența cotidiană, chiar când așa ceva aparent nu pare posibil. Sunt același, același peste timp și zare. Brașovul a rămas în profunzimea ființei mele drept locul mult dorit al copilăriei care a fost și a celei care ar fi trebuit să fie, dacă nu ar fi existat despărțire și tristețe pe pământ.