Trăiesc într-un univers absurd, crud și lipsit de suflet,
cele mai frumoase năzuințe îmi sunt terfelite în noroi.
Doresc lucruri ce nu au cum să apară,
din tumultul și răutatea unei lumi ce merge către dezastrul final.
Și astfel, renunț clipă de clipă la tot ce sunt și la tot ce am,
las ca lumea aceasta să se ducă pe calea ei absurdă.
Dar în același timp, mă prind cu putere de Omul Primordial,
de salvatorul meu din veșnicii.
Renunț la corupția lumii ce mă înconjoară,
refuz plăcerile de clipă ce nu pot aduce alinare,
sufletului meu însetat de libertatea nemărginirii și nemuririi,
adâncului ce se află în mine în căutarea limanului împăcării depline.
Dar caut în schimb Calea împărătească, aleasă și dreaptă,
pe care să merg către Creatorul ceresc,
caut drumul ce duce afară din labirintul întunecat, searbăd și trist,
al îndureratei planete Pământ.
Las astfel, ca gândurile mele să se exprime într-o revoltă sfântă,
împotriva a tot ce este nedrept și rău în univers,
cu o speranță vie că lumea va renaște sub forma străveche,
originală și sfântă, a Edenului de la început.
