Nu am ceva împotriva teoriei „Big-Bang” și nici împotriva teoriei relativității, indiferent de implicațiile filozofice ale acesteia. În fond, nimeni nu cunoaște cum a luat naștere universul fizic și ce legi îl guvernează pe deplin. Acestea vor fi teme de studiu continuu și de reformulări periodice a ceea ce am crezut că știm deja. Pe de altă parte, nici fizica și nici filozofia nu ne pot vorbi despre originile existenței, ci ele doar mărturisesc despre ceea ce există, fără a putea pătrunde dincolo de limita de la care au apărut toate lucrurile. Necazul începe când știința se unește cu speculația filozofică pentru a zămisli „certitudini”. Cred că nu există un mariaj mai nefericit decât acesta, cu atât mai mult cu cât scopul este doar cel de a demola orice viziune ce transcende „universul vizibil”. Și aici mă refer direct la religie. 

De ce să ne ascundem după degete? Religia nu mai este interesantă în secolul XXI, cum de altfel nu a fost luată în seamă nici în secolul XX. Dar nu doresc învierea religiei medievale și nici măcar a celei antice! Cred că datoria fiecărei generații este de a redescoperi cunoașterea de Dumnezeu în coordonate proprii și conforme cu ceea ce a ajuns să cunoască la respectiva dată. Revenind la spinosul „dialog” dintre religie pe de o parte, și uniunea știință – filozofie pe de altă parte, nu pot să nu observ cum multe persoane pretins credincioase ajung să lase cu ușurință armele în fața „argumentelor de netăgăduit ale științei”, ba chiar să se arunce în brațele evoluționismului. Cu siguranță că nu trebuie să apărăm dogmele trecutului. Personal, urăsc crezurile rigide fiindcă suprimă gândirea și individualitatea. 

Dacă discutăm problema „Big-Bang”, voi spune doar că Biblia nu face o directă referință la modul în care au fost zămislite corpurile cerești, sau „bolovanii și praful cosmic”, din universul în care ne găsim. Ea pur și simplu pornește din momentul în care au fost create formele de viață pe pământ, nu prin evoluție, ci direct prin „programarea codului vieții”, așa cum citim din cartea Genezei. De ce suntem atât de mirați când ni se spune că „Dumnezeu a zis și s-a făcut”? În era informaticii și utilizării calculatoarelor să fim surprinși de acest exercițiu de „programare” făcut chiar de Creatorul universului? Dacă noi, oameni limitați, utilizăm programarea pentru a genera lucruri noi, de ce să nu ne gândim că și Dumnezeu poate să procedeze în mod similar, dar la o scară mult mai largă? 

De ce să ne fie rușine de raportul biblic și să apelăm la evoluționism, pe care deși îl respect, nu pot să îl aprob. Există cu adevărat o progresie, o evoluție, a formelor de viață, dar universul fizic nu poate genera viață de la sine. Dacă este programat, da, poate zămisli viață, fiind însă nevoie de un „programator”, corect? Este o absurditate să crezi că lucrurile se pot autoprograma, conducând în mod automat la apariția vieții și a formelor de viață inteligente. Niciun sistem de operare nu poate apărea la întâmplare, combinațiile necesare fiind imposibile din punct de vedere practic, în absența unor programatori special instruiți. 

Pe de altă parte, nu pot să mă alătur „creaționiștilor” care neagă realizările științei și tehnologiei și dau la o parte „teoriile eretice”. De multe ori din ceea ce părea a fi erezie, s-a putut deduce adevărul. Prejudecata nu ia locul argumentelor și logicii. Așadar, nu trebuie apărat un front într-un domeniu în care Dumnezeu nu a dorit să ne ofere detalii. Nu geneza universului fizic este problema. Nu aici trebuie consumată „muniția” argumentelor pertinente și cercetării. Ci apariția formelor de viață este ceea ce ne interesează cel mai mult. 

Într-un moment în care viața este pusă în pericol pe pământ, este necesar mai mult decât oricând să înțelegem cine suntem, de unde venim și încotro trebuie să ne îndreptăm. Nu universul fizic este în primejdie, ci viața, lucrul cel mai de preț din univers. Știința vieții este covârșitor de importantă pentru noi iar primul pas în accederea pe drumul cunoașterii existenței se află în recunoașterea Creatorului cerului și al pământului, adică a lui Dumnezeu. 

Dacă Dumnezeu folosește „Big-Bang-ul” pentru a crea un univers, nu știm precis, dar faptul că El ne-a creat, nu ar trebui să comporte nicio îndoială, fiindcă „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său; mai precis, omul a fost făcut să se asemene cu Dumnezeu” (Geneza 1:27). De aceea, știința vieții și sufletului omenesc reprezintă cea mai înaltă disciplină de studiu, fiindcă ea poartă pecetea asemănării cu Dumnezeu. Iar a purta chipul divin, înseamnă să recunoști pe Creatorul universului și pe Părintele ceresc. 

Sună acest lucru a religie? Depinde cum privim lucrurile, dar eu cred că seamănă mai degrabă cu un adevărat „creștinism biblic”, de care avem nevoie mai mult decât oricând cu scopul recâștigării demnității umane și redescoperirii legăturii cu Cel Veșnic. Iar alianței filozofie – știință îi opun cunoașterea de Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, ce reflectă frumusețea vieții și sufletului omenesc în desăvârșirea sa originară.