Merg grăbit spre locul de muncă. Fără să privesc în dreapta sau stânga, mă strecor printre ceilalți trecători, mereu cu atenția încordată către ceasul pe care îl port pe mâna stângă. Nu pot să-mi permit luxul de a întârzia la locul de muncă și de aceea, încerc să recuperez minutele prețioase pe care le-am pierdut în așteptarea unei garnituri de metrou mereu amânate din rațiuni necunoscute. 

Dar mintea nu pare să se poată fixa pe subiectul impus al ajungerii la timp la serviciu. Fără să vreau, gânduri din trecut și proiecții din viitor se revarsă asupra mea, deși nu le acord atenție. Chiar în această clipă trec pe lângă mai mulți muncitori care repară drumul. Un miros dens de motorină îmi atrage atenția. Înainte de a remarca alte detalii, brusc, în fața ochilor îmi apare imaginea sălii de clasă a școlii în care am învățat în perioada în care am locuit la Petroșani. În acea vreme, podelele exalau un miros proaspăt de motorină, mai ales la începutul anului școlar. 

Disting cele două pavilioane, fiecare având două etaje, în care erau dispuse sălile de învățământ. În afară de acestea, mai exista o sală de sport și o cantină, unde se servea masa de prânz pentru elevii aflați în regim de semiinternat, printre care mă număram și eu. Această școală se afla în prelungirea unui cartier numit „Colonia”, fiindcă în trecut aici locuiau minerii proaspăt aduși de autoritățile habsburgice, la data când s-a înființat exploatarea minereului de cărbune din regiune. 

Cu străzi lungi și drepte, croite conform planurilor topografice austriece, Colonia păstra vie atmosfera perioadei de început. Diferența o făceau doar oamenii, care în mare parte, nu mai lucrau în minerit. În plus, casele-tip se aflau într-un stadiu de degradare destul de avansată, mărturisindu-și vârsta trecută de o sută de ani de la data construcției. 

Pe aceste străzi mergeam către școală în dimineți geroase, fiind mereu fascinat de aspectul arhaic și totuși, prietenos al înșiruirii de case aproape identice de-a stânga și de-a dreapta drumului. Bineînțeles, asfaltul reprezenta o raritate, dar prin supraînălțarea carosabilului cu steril, mai precis, cu piatră, se obținuse evitarea formării de noroi. Ploile erau destul de frecvente. Nu de puține ori, furtuni puternice izbucneau din senin fie ziua, fie noaptea. 

Uneori, când stăteam singur în casă, izbucnirea elementelor naturii mă înfricoșa. Energia electrică deseori se întrerupea, fiind necesare ore de așteptare până la remedierea deranjamentelor. Cu toate acestea, Colonia mă fascina și îmi oferea gustul perioadelor de pionierat al așezărilor nou constituite la frontiera civilizației. Simt și acum mirosul de lemn impregnat cu petrol al gardurilor ce delimitau grădinile dintre case și frontul stradal al acestora. Vechimea lor mă atrăgea, deși timpul își pusese pecetea asupra lor, șubrezindu-le structura de rezistență. 

Revenind la imaginea școlii, revăd culoarele lungi, sălile de clasă, biblioteca și ferestrele înalte pe care le întâlneam mereu. Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc cerul în timp ce stăteam în bancă. Cumva, desprins de contextul locului și al timpului, bolta sa albastră, brăzdată de nori albi și pufoși îmi oferea un prilej de contemplație asupra vastului univers ce mă înconjura. La fel ca în Brașov, orașul meu natal, era imposibil să nu distingi o coamă de munte oriunde ți-ai fi întors privirea. Cerul și muntele făceau parte din ființa mea lăuntrică, alături de pădurile ce se întindeau aparent la nesfârșit, oferind perspectivă și adâncime întregului peisaj. 

Revăd profesorii și colegii. Simt emoțiile momentelor când eram invitat să răspund în fața clasei. Tabla înmulțirii am învățat-o în acest loc. Nu a fost ușor. Memorarea mecanică a cifrelor în jocul înșiruirii lor, împreună cu operațiile matematice, mă înfricoșa. Experiența avută în anul anterior la Brașov, când învățarea alfabetului fusese umbrită prin comportamentul brutal al cadrelor didactice, mă urmărea. Dar atmosfera era cu totul alta. Învățătorii se purtau frumos cu noi și căutau să ne ajute. După-amiaza, rămâneam la orele de meditație, în care ni se clarificau subiectele mai dificile ale materiilor de învățământ. 

Astfel, m-am îndrăgostit de aritmetică, așteptând cu nerăbdare orele de curs ale acestei materii abstracte, dar mereu fascinante. Zâmbesc fără să vreau. Îmi dau seama că de fiecare dată când mă întorc la Petroșani, simt nevoia să mă plimb din nou prin Colonie și să revăd, măcar de departe, școala la care am învățat numai un an, din păcate. De fapt, a fost singurul an în care m-am simțit bine ca elev într-o unitate de învățământ. 

Colegii de clasă erau prietenoși. Nici vorbă de brutalitate în relațiile dintre elevi. Nu am asistat la niciun act de agresiune și la nicio bătaie între copii. În Brașov lucrurile erau complet diferite. Oraș mult mai mare, aflat în plină expansiune economică prin construirea marilor platforme industriale, Brașovul oferea ocazia manifestării brutalității. Amestecul forțat de oameni, veniți din toate părțile într-un timp foarte scurt, genera o presiune socială enormă asupra celor care locuiau în cartierele muncitorești. 

Dar în Valea Jiului, perioada colonizării se afla undeva în trecut, fiind desfășurată pe o perioadă îndelungată. În plus, lucrul în mină modela diferit comportamentul interuman. Când se intra în subteran, orice disensiune trebuia să dispară. Un singur adversar pândea din întuneric în adâncimea muntelui, fapt ce obliga acțiunea coordonată a întregului grup. Acest lucru își punea amprenta și la suprafață, oamenii fiind mai puțin înclinați spre conflict. Pe cale de consecință, copii minerilor se purtau mai frumos și erau mai amabili decât cei ai muncitorilor din fabricile brașovene. 

Cărămida roșie a clădirilor publice din Petroșani reprezenta un alt punct de atracție pentru mine. Îmi plăcea să ating zidurile construite din acest material. Toate casele erau construite din astfel de cărămizi, dar de regulă, o tencuială groasă le ascundea privirii. În Brașov, toate clădirile din zona muncitorească erau construite din beton. Astfel, frigul își făcea ușor simțită prezența. Însă cărămida oferea protecție, deși încălzirea se făcea cu sobe de teracotă, având drept combustibil cărbunele. 

Acasă, la școală și în orice alt loc, cărbunele reprezenta principalul agent de combustie folosit pentru obținerea căldurii. Atunci am îndrăgit mirosul său inconfundabil, venit din adâncul pământului de unde fusese extras cu mare dificultate. Și acum, de îndată ce intru în Valea Jiului, caut să identific prezența sa, tot mai restrânsă din cauza înlocuirii cu gazul metan și cu alți combustibili mai mult sau mai puțin fosili. 

Un claxon puternic al unei mașini așteptând la semafor mă trezește brusc din reverie. Agitația din București își face din nou simțită prezența. Câteva înjurături între șoferii participanți la trafic se disting cu claritate pe fundalul zgomotos al orașului. Evit câteva băltoace și sar peste mai multe cabluri uitate de-a lungul drumului. Încă o sută de metri și voi ajunge la locul de muncă. Cerul este plumburiu și se distinge cu greu din cauza clădirilor înalte. Din fericire, am ajuns la timp și mă felicit pentru acest lucru. Dar undeva, în adâncurile sufletului, imaginile culese în perioada copilăriei și adolescenței continuă să mă urmărească cu dorința reîntoarcerii.