M-a întrebat dacă îmi plac ochii verzi, privindu-mă într-un fel mai aparte, nerăbdătoare fiind să îmi afle părerea. S-au așternut mai multe clipe de tăcere, timp în care mi-am dat seama că de fapt niciodată nu m-a interesant culoarea ochilor persoanelor cu care avem de-a face, fapt pentru care am rămas puțin derutat. De fapt, culoarea mea preferată era albastrul deschis, asemenea cerului, și galbenul închis, către culoarea lutului, dar verdele niciodată nu îl luasem vreodată până la acea dată în calcul. De aceea, pentru a nu deveni o situație stânjenitoare, am răspuns că nu cred că îmi plac neapărat ochii verzi. 

O umbră de tristețe s-a așternut pe fața fostei mele colege de școală generală, fără să înțeleg legătura cu răspunsul pe care îl dădusem. Nedumerit, am întrebat-o la rândul meu, de ce mi-a pus o astfel de întrebare, care la drept vorbind mă surprinsese nepregătit. Răspunsul ei m-a întristat și m-a determinat să nu uit niciodată această amintire, fiind deosebit de simplu, și anume că ochii ei erau tocmai verzi, amănunt pe care niciodată nu îl remarcasem în toți anii, cel puțin cinci la număr, în care am fost colegi. Bineînțeles că am încercat să repar această gafă neintenționată, dar într-un fel sau altul, momentul legării unei prietenii a fost compromis, fapt care s-a adeverit ulterior, când drumurile noastre s-au despărțit pentru totdeauna. 

După mai mulți ani de la această întâmplare, mai precis, după ce am ieșit din sistemul militar în care mă aflam de la vârsta de paisprezece ani, am avut ocazia să cuget mai profund la diferențele de percepție ce există între lumea masculină și cea feminină. Și astfel, am început să-mi dau seama de superficialitatea de care dau dovadă bărbații în a sesiza nuanțele și diferențele din realitatea înconjurătoare, cu implicații directe asupra modului în care percep și își tratează semenii, cu accent deosebit asupra persoanelor de sex opus. 

Cred într-un fel că o cauză principală a formelor de violență exercitate asupra femeilor, se datorează unei deficiențe de percepție, care conduce în timp la înstrăinare și conflict, ba chiar la deznodăminte dramatice. De fapt, percepția masculină asupra realității este mult mai schematică, simplificată chiar, acest lucru aducând o eficiență crescută în luarea deciziilor, dar putând la fel de bine să conducă rapid la decizii greșite, cu consecințe grave pe termen lung. 

Nu întâmplător o femeie, de regulă, se decide mai greu, fiindcă diversitatea situațiilor pe care le întâlnește necesită o analiză mai atentă, fapt pentru care, bineînțeles că presupune un timp mai îndelungat. Însă pentru un bărbat, deciziile se iau mai repede, uneori chiar sub impresia emoțiilor de moment, lucru ce necesită ulterior o corecție la fel de rapidă, conducând uneori chiar la decizii contradictorii de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta. Acest caracter vijelios al modului în care bărbații judecă lucrurile, bun poate în vremuri de criză, este totuși cumplit de ineficient și generator de conflicte în timpuri normale, când nu este necesar să te lupți nici cu „dușmanul invadator” și nici nu este o situație de „pericol iminent”. 

Prea adesea ne pregătim pentru situații de urgență, când de fapt, marea parte a vieții este compusă din situații normale, comune, ba chiar banale. În astfel de împrejurări, egoul masculin se plictisește de moarte, își pierde interesul, iar în căutarea de provocări care să-i ațâțe simțurile, se lansează în acțiuni riscante. Dacă nu își poate permite așa ceva, atunci recurge la declanșarea de conflicte, cel mai nimerit fiind cu o persoană feminină lipsită de apărare sau cu cineva pe care să își exerseze „mușchii”, demonstrând cât de mare, puternic și inteligent este el în realitate. 

Nu în ultimul rând, egoul masculin, condamnat la o viață normală, încearcă și varianta excitantelor în genul alcoolului, condusului cu viteză mare la volanul unei mașini puternice și nu în ultimul rând, sexul excesiv, fie cu partenere multiple, fie exploatându-și irațional propria soție, condamnată la abuzuri de tot felul. Tocmai fiindcă refuză să dea atenție laturii feminine, bărbatul ajunge astfel să trăiască o viață anostă, lipsită de o satisfacție durabilă, fiind nefericit și provocând suferință în jur. Nu de multe ori, femeia de lângă un astfel de bărbat ajunge în cele din urmă să se stingă în suferință sau chiar să fie distrusă în scurt timp ca rezultat al acțiunilor sale. 

Dacă noi, bărbații, am fi dispuși să învățăm de la femeile care trec prin viața noastră maniera în care privesc ele lucrurile, atunci experiența noastră ar fi îmbogățită, iar „monotonia” vieții normale, fără nimic senzațional, nu ne-ar mai plictisi, fiindcă am discerne farmecul detaliului, armonia lucrurilor ce ne înconjoară și pasiunea pentru frumos, care sunt specificul definitoriu al feminității. 

Într-o altă împrejurare, în urmă cu mai mulți ani, am avut ocazia să iau parte la o întrunire internațională, unde diferitele subiecte de interes erau discutate în mai multe grupuri de lucru. În general, dezbaterile erau aprinse, iar discuțiile în contradictoriu dădeau o notă dominată. Marea majoritate a celor participanți erau bărbați și conducătorii de grup erau de asemenea, selectați dintre aceștia. 

Însă a existat și o excepție de la această regulă nescrisă, prin numirea unei femei, având o vârstă undeva în jur de patruzeci de ani, la conducerea unui astfel de grup, compus din câteva sute de persoane, în principal bărbați, așa cum am menționat. Diferența derulării dezbaterilor era de-a dreptul șocantă, în sensul în care în locul ciocnirilor de păreri, atmosfera era constructivă. Problemele dificile erau sortate distinct și rezolvate pe un ton amabil, fără imprecații lipsite de sens. 

Demnitatea acelei femei mi-a lăsat o amintire de neșters, deopotrivă cu echilibrul, stăpânirea de sine și dominarea unei săli de minți înfierbântate și „gata de luptă” ori de câte ori apăreau diferențe. A fost interesant faptul că această doamnă, deși nu ridica tonul, și fără a exprima nici cea mai mică urmă de violență în limbaj sau atitudine, totuși, reușea imediat să se facă ascultată, respectată și luată în seamă. 

Eram de-a dreptul fascinat de charisma pe care o răspândea, într-un fel inconștient, cu un calm care aducea liniștirea interlocutorilor recalcitranți și impunerea unei ordini constructive, fapt care s-a concretizat în obținerea într-un timp scurt a consensului asupra rezolvării punctelor dintr-o agendă de lucru mereu plină cu probleme spinoase de tot felul. Imediat m-am gândit că, dacă și ceilalți conducători de grup ar fi învățat de la această femeie, atunci lucrările s-ar fi desfășurat într-o atmosferă prietenoasă și rezultatele ar fi fost net superioare. 

Diferența era realizată de o percepție feminină asupra realității, mai precis, de o impunere calmă, fermă, dar amabilă și deschisă, a dialogului, cu sesizarea atentă diferențelor, fără a fi imediat respinse, și cu o intuiție a detaliului, plictisitor din punct de vedere masculin, dacă nu prezenta un interes imediat. Și astfel, am înțeles cât de important ar fi ca în toate funcțiile de conducere să existe o reprezentare echilibrată între bărbați și femei, acest lucru putând să aducă beneficii multiple în rezolvarea diferitelor probleme cu care ne confruntăm. 

De fapt, chestiunea fundamentală se referă la stabilirea unor raporturi de colaborare între cele două „lumi”, cea a bărbaților și cea a femeilor, care să nu conducă la discriminări și din care fiecare parte să învețe de la cealaltă elementele proprii de valoare. Cultivarea percepției feminine de bărbați, și reciproc a celei masculine de femei, ar reprezenta un exercițiu util, care ar aduce armonie între oameni și o percepție echilibrată asupra realității, indiferent dacă trecem prin timpuri normale sau prin vremuri de criză. Aceasta este una dintre marile lecții pe care ar trebui să le deprindem în experiența noastră ca oameni pe acest pământ, fapt ce ar conduce la cultivarea unei atitudini binevoitoare, concretizată prin dorința de a învăța unii de la ceilalți înainte de a încerca să ne impunem propria opinie indiferent de consecințe. 

Revenind la amintirea de la început, îmi dau seama că în experiența dură pe care am trăit-o în diferitele internate militare de învățământ timp de șapte ani, mi-ar fi fost de folos să am și o percepție feminină, multidimensională, asupra realității. Dacă ar fi fost așa, atunci multă suferință personală ar fi fost evitată și niciodată nu aș mai fi ajuns la acea acumulare zdrobitoare de ură, ce m-a determinat ulterior să părăsesc armata, însă din nefericire, cauzându-mi și probleme serioase de sănătate pe care încă le mai port asupra mea. 

Iar în privința culorii ochilor, acum aș răspunde ferm că da, îmi plac ochii verzi la fel de mult cât îi apreciez și pe cei albaștri, căprui sau de orice altă culoare ar putea exista. Fiindcă dincolo de culoarea ochilor, ceea ce contează este privirea ce se transmite prin ei și deopotrivă, frumusețea sufletului ce se distinge dincolo de strălucirea lor, conferind un farmec personal și o charismă mai de preț decât cea mai aleasă comoară ce ar putea exista în această lume. Experiența de a fi om, indiferent ca bărbat sau femeie, ambele luate ca un întreg, reprezintă un lucru deosebit și vrednic de dorit pe acest pământ, exprimând bucuria de a trăi și pasiunea de a renaște mereu, indiferent de vreme.