Revenind în localitatea Bușteni după multă vreme, spectrul trecutului și chipurile persoanelor care m-au însoțit pe cel mai înalt al masivului Bucegi mi-au revenit cu putere în minte, până acolo încât aveam senzația că se materializează înaintea mea. Dar indiferent de nostalgia trecerii timpului, nu regret decizia luată, încercările care au urmat și tot traseul meu spiritual de atunci și până în prezent. Poate că nu am ales calea cea mai ușoară, dar am convingerea că era singura care mă conducea către Marele Creator al tuturor lucrurilor. De ar fi să îmi dau viața de o mie de ori, însă niciodată nu voi putea să uit sau să las să treacă de la mine acest dor mistuitor, această iubire ce îmi luminează adâncul ființei mele, conștiința, întreaga mea gândire și tot ce sunt. Nimic nu se compară cu acest dar, nimic nu merită să dai în schimb, nimic nu poate să ia locul iubirii de Dumnezeu.
De curând am avut ocazia să vizitez din nou localitatea Bușteni. Deși am trecut deseori prin această localitate, totuși, nu mă mai oprisem de peste douăzeci și patru de ani în acel loc. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, cum, împreună cu vreo zece tineri de vârsta mea, am urcat pe vârful Omu, folosind un traseul încântător de pe Valea Cerbului.
Cu acea ocazie am avut șansa de a sta o noapte la cabana de pe vârful Omu și să contemplu frumusețea fără de seamăn a bolții cerești de la o înălțime ce întrecea plafonul de nori, ce înconjura din toate părțile muntele. Îmi aduc aminte că am stat ore în șir în frigul de afară pe o stâncă, în timp ce toți ceilalți dormeau, încercând să disting glasul naturii și al destinului vorbindu-mi deopotrivă.
În acele clipe simțeam că eram într-un punct de răscruce al vieții, un loc de unde porneau mai multe cărări distincte, problema dificilă constând în a face alegerea corectă. Urma ca peste câteva zile să încep cursurile primului an de facultate în București, însă gândurile mele mergeau mult mai departe în viitor. Astfel, stăteam neclintit pe acea stâncă, contemplând natura și mișcarea tăcută a norilor, sub puterea nevăzută a vânturilor de mare altitudine.
Privind retrospectiv, pot spune că facultatea de profil tehnic la care am fost admis, nu a reușit să vină în întâmpinarea vocației mele umaniste. Mă atrăgea etnologia, istoria, geografia și literatura, pentru a nu mai vorbi despre religie și filozofie. Mi-aș fi dorit o carieră multidisciplinară, o aventură a cunoașterii în câmpul conștiinței umane sub feluritele ei forme de manifestare: simbolică și artistică. Însă factori ce nu depindeau de mine mă împinseseră într-o direcție contrară vocație mele.
Bucureștiul, acest oraș aglomerat al României, nu mă atrăgea, ba chiar, simțeam un puternic de respingere. Și acum, după zeci de ani de ședere în capitală, nu mă simt deloc „acasă”, așteptând cu nerăbdare ziua când voi mă voi întoarce fie în Petroșani, fie în Brașov, cele două locuri de care sunt profund legat în câmpul conștiinței mele prin părinții mei. Cel mai mare coșmar mi s-ar părea să rămân pentru totdeauna în acest loc lipsit de viață, abrutizat și abrutizant, dar am speranța că nu va fi cazul și la momentul potrivit mă voi întoarce de acolo de unde am venit. Dar în acea noapte mi-am propus să savurez momentul, convins fiind că niciodată nu aveau să se mai repete trăirile acelor clipe, când am avut sentimentul copleșitor al unirii cerului cu pământul pe vârful cel mai înalt al masivului Bucegi.
Din fire sunt o persoană ce nu se sperie de singurătate, ba chiar o caută, cel mai adesea, cu scopul de a obține acea detașare meditativă ce îi permite să exploreze necunoscutul și taina universului infinit. Înzestrat cu percepția supranaturalului, întotdeauna m-am simțit înconjurat de forțe nevăzute intervenind constant în favoarea mea. De fapt, dacă pentru alți oameni lumea aceasta este „acasă”, pentru mine ea reprezintă doar o trecere, mai precis, un popas, sau un fel de cămin colectiv pe care într-o zi îl voi părăsi pentru a da marele test final și a trece într-o altă dimensiune a existenței.
Acest sentiment m-a călăuzit inevitabil către religie. Căutarea căii către „dincolo”, care a fost înscrisă în mine printr-o constantă chemare, m-a condus la o anumită lipsă de adaptabilitate în diferitele colectivități din care am făcut parte. Atât la școală generală, cât și la liceu, continuu am fost îndoctrinat cu acel „nu există Dumnezeu”, iar în cercul celor apropiați, teama era prea mare pentru a discuta astfel de subiecte. Însă în acea noapte m-am decis să mă las călăuzit de inspirația clipei și de glasul nevăzut, dar sigur, al destinului meu.
Puteam să fiu studentul disciplinat al unei facultăți, supus docil al unui regim dictatorial. Sau puteam să îmi canalizez revolta sub o formă religioasă. În felul acesta, fără a mă manifesta ostentativ, urma să îmi aduc mărturia tăcută asupra credinței mele în Dumnezeu și asupra convingerii mele, că deasupra tuturor oamenilor, indiferent cât de mari se cred ei, se află Marele Judecător, care va da fiecăruia după faptele sale. Dacă până în acea clipă am oscilat în a lua o astfel de decizie, care inevitabil avea mă conducea treptat spre un conflict deschis cu sistemul opresiv, deodată mi-a devenit clar faptul că lucrul cel mai de valoare ce se află în mine îl reprezintă conștiința, această oglindă a sufletului, ce nu suportă murdăria.
Pentru omul care nu simte vibrația lăuntrică a chemării divine, care nu se emoționează la sunetul glasului naturii, care nu realizează că universul și conștiința formează un tot, astfel de cuvinte par a lipsite de noimă. De ce să mă complic cu decizii care să transforme viața într-un calvar? Dar principiul divin făcea parte din ființa mea lăuntrică, din chiar esența mea. De ce să fiu la fel ca toată lumea mulțumindu-mă cu un orizont terestru ce se termină brutal într-o zi?
Doar o singură decizie îmi era clară că merită să fie luată sub cerul deschis al nemărginirii. Și astfel, am hotărât să merg înainte și să îmi manifest credința în Dumnezeu, indiferent de reacția sistemului. Nu conta posibila compromitere a carierei mele și nici faptul că fiind absolvent al unui liceului de elită și admis la facultate cu nota maximă aș fi avut un viitor promițător. Ceea ce conta pentru mine era urmarea glasului lăuntric, ce mă determina să merg înainte indiferent de consecințe către dorința cea mai de seamă a ființei mele, manifestată prin iubirea de Dumnezeu.
Indiferent cât de indispus și de slăbit am fost ulterior de încercările vieții, niciodată nu a dispărut farmecul și bucuria întâlnirii cu Creatorul universului din acele clipe. Fiindcă mărturia Sa dăinuie pentru eternitate prin creație și conștiință. Această mărturie, dacă este ascultată, știam că mă va conduce la destinația corectă, cu condiția de a nu mă opri niciodată până la capătul căii terestre, de unde începe veșnicia.
De aceea, revenind în localitatea Bușteni, spectrul trecutului prin chipurile persoanelor care m-au însoțit pe cel mai înalt vârf al masivului Bucegi, mi-au revenit cu putere în minte, până acolo încât aveam senzația că se materializează aievea înaintea mea. Indiferent de nostalgia trecerii timpului, nu am regretat decizia luată, și nici nu m-am lăsat intimidat de încercările care au urmat pe traseul spiritual parcurs până în prezent. Nu am ales calea ușoară, dar era singurul drum care mă ducea la Marele Creator. Și niciodată nu voi lăsa să se stingă acest dor mistuitor, adică această iubire, ce îmi luminează ființa, gândirea, simțirea și întreaga conștiință. Nimic nu se compară cu acest dar sfânt. Nimic nu merită să dai în schimb. Nimic nu poate lua locul sfintei iubirii de Dumnezeu.
