În urmă cu mai multe săptămâni am avut ocazia să petrec mai multe zile în Brașov, orașul meu natal. Am regăsit cu bucurie locuri dragi, pline de amintiri din perioada copilăriei și adolescenței. Nu întâmplător, din momentul în care am zărit din tren silueta inconfundabilă a Tâmpei, am simțit cum deodată revin asupra mea cu putere impresiile trecutului. Aș spune că fiecare parte din acest oraș are o corespondență în structura mea interioară, rezonând cu putere la atingerea realității acelor locuri. De aceea, senzația trăită era asemenea reflexiei unui fascicul de lumină între două oglinzi paralele, una fiind propria conștiință, iar cealaltă fiind existența ce își manifesta prezența înaintea mea. 

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri, pot revedea cu precizie imaginea blocului în care am locuit înainte de divorțul părinților mei. Ori de câte ori treceam cu trenul prin dreptul acestui bloc situat la câteva zeci de metri de calea ferată, simțeam o emoție dureroasă în suflet, ce persista ulterior mai multe ore în șir. Însă de această dată, am avut un sentiment neutru, fără vreo conotație afectivă specială și am putut să rămân detașat interior când imaginea copilăriei a apărut înaintea mea suprapusă peste cea a locurilor cunoscute. Era ca o suprapunere între mai multe planuri temporale și o sincronizare între mai multe universuri paralele, unul trecut, iar altul prezent, aflate într-o continuă prefacere, ce niciodată nu are sfârșit. Priveam detașat conturul locurilor ce mi-au fost familiare în urmă cu multe zeci de ani și surprinzător, tensiunea interioară nu a mai apărut. 

Cred într-un fel că tot acest conflict sufletesc pe care l-am simțit o bună parte a vieții mele, a rezultat în principal din neputința de a armoniza diferitele fragmente de memorie rezultate în urma coliziunii ființei mele cu o realitate zbuciumată și contradictorie, precum și cu evenimente declanșate de alte persoane ce au avut impact direct asupra mea. O bună parte din viața mea s-a concretizat într-o revoltă surdă împotriva diferitelor sisteme sociale în care am evoluat succesiv. Familia, școala, liceul, armata și facultatea, ulterior locurile de muncă, au fost câteva dintre grupurile în mijlocul cărora am experimentat, mai devreme sau mai târziu, conflicte pustiitoare. 

În mare măsură inadaptabilitatea pe care am avut-o în fiecare dintre aceste medii a fost rezultatul direct al tensiunii sufletești menționate. Și de aceea, involuntar, am căutat soluții dintre cele mai felurite, incluzând religia, filozofia și știința. Din nefericire, toate aceste căutări interioare și exterioare s-au izbit de zidul rece, reprobator sau indiferent al celor din jur, în cele din urmă fiind nevoit să mă descurc de unul singur. Îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit un maestru, adică o călăuză spirituală, care să îmi ofere indicii asupra drumului pe care se iese din labirintul confuziei trăirilor contradictorii și al unei conștiințe divizate cu fragmente provenind din mii de surse diferite. 

Însă revenind la călătoria din urmă cu două săptămâni la Brașov, pot spune că aceasta mi-a oferit ocazia unei călătorii spirituale în delicata lume a amintirilor. Astfel, în mai multe rânduri m-am plimbat prin oraș și am revăzut străzile și locurile de care am fost atașat emoțional în prima perioadă a vieții. Era ca și cum parcurgeam din nou etapele ce m-au condus către cel care sunt în clipa de față. Pe măsură ce avansam în explorarea diferitelor străzi, alei, blocuri și clădiri de tot felul, alături de parcuri și locuri de joacă, simțeam cum un înțeles tainic începea să lege laolaltă sumedenia de impresii ce nu îmi dădeau pace. Nu pot spune că am putut descifra pe deplin acel înțeles, dar cel puțin, am avut intuiția prezenței sale impregnată fiind în realitatea ce m-a adăpostit timp de aproape patrusprezece ani, întreruptă din păcate abrupt de plecarea mea la liceul militar din Breaza. 

Nu pot afirma că am avut ceea ce se cheamă o copilărie prea fericită. Din fire am fost bolnăvicios, iar clima destul de aspră de la Brașov din acea perioadă, mi-a creat multiple probleme de sănătate. În plus, fiind o persoană mai solitară, nu am avut mulți prieteni de care să mă simt legat în mod special. Cu toate acestea, trăirile înmagazinate în ființa mea au generat o țesătură interioară cu multiple tensiuni, ce au creat la rândul lor sentimente contradictorii. De exemplu, dacă mă gândesc la primii ani de școală, îmi este imposibil să evit retrăirea atmosferei glaciale și lipsite de sensibilitate din sala de clasă. Sau când sunt confruntat cu diferite obstacole din prezent, îmi este dificil să aduc la tăcere glasul batjocoritor ce îmi spune că nu este nimic de capul meu și că nu voi reuși, ecou fiind al cuvintelor aspre și descurajante ale diferiților adulți și educatori din perioada școlii generale și liceului. Lista cu astfel de exemple poate continua. 

Ceea ce nu se poate înțelege de persoanele lipsite de sensibilitate față de sentimentele altora, este tocmai acest aspect al rănirii interioare prin cuvinte, gesturi și atitudini defăimătoare. Prin urmare, am urât atât de mult etapa educației școlare, fiindcă violența verbală, de atitudine și comportamentală la care generația mea a fost supusă, a lăsat răni adânci, deformări grotești și a produs tulburarea creșterii normale din perioada copilăriei, adolescenței și primei tinereți. Și din această cauză, am înțeles cât de nociv poate fi un sistem despotic pentru ființa umană și cât de important este ca valorile libertății să fie în mod real asimilate în societate și în formarea noilor generații. 

Însă vizionând încă o dată toate aceste locuri, lipsite în momentul de față de actorii provocatori de suferință și de realitățile ce m-au marcat negativ, am trăit o unificare interioară a întregii experiențe din acea perioadă. Sentimentul sensului predefinit inserat în tot acest continuum plin de contradicții aparente, a prins contur în conștiința mea, aducându-mi o liniște și o pace a minții, cum nu am mai trăit vreodată până atunci. Observând efemeritatea tuturor lucrurilor și trecerea implacabilă a timpului prezent, am avut intuiția extraordinară a prezenței unui destin și a unui Creator ce le-a zămislit din eternitate. În acele clipe m-am reîntâlnit cu mine însumi. Era ca și cum două persoane, ce evoluaseră distinct în același trup și în aceeași experiență, s-au întâlnit și s-au unit într-o structură nouă și lipsită de contradicțiile trecutului. Aveam impresia că reflectarea realității a devenit pură, luminoasă și fără distorsiuni. Mărturia prezenței lui Dumnezeu a prins contur în tot ce există, inclusiv în mine. 

Ridicându-mi privirile către înălțimile munților, am distins frumusețea cerului, armonia sunetelor și indescriptibila estetică a culorilor pădurilor bogate ce îmbracă orice înălțime din frumoasa Țară a Bârsei. Practic, niciodată nu am fost mai fericit ca în acele momente, iar acest sentiment nu m-a mai părăsit din acea clipă. Astfel, când trenul m-a purtat înapoi spre București, unde locuiesc în prezent, nu am mai simțit nostalgia sfâșietoare după acele realități pe care mi le-am dorit undeva în trecut, dar nu au mai apărut vreodată. Nu mi-au mai lăcrimat ochii sub senzația teribilă a ruperii interioare, ci dimpotrivă, cu calm, am fost capabil să întorc pagina acelei perioade a vieții, pe care atât de mult mi-aș fi dorit-o altfel. Și toate acestea s-au întâmplat fiindcă, la mai multe zeci de ani după acele evenimente, trăirile contradictorii s-au reunit într-o țesătura nouă și unică, pe care o identifica în clipa de față drept rezultat al destinului, din care a decurs mereu noțiunea mea de a exista într-un univers infinit.