Gândurile mi se întorc spre trecut, spre acele vremuri când copil fiind, stăteam și mă jucam cu felurite obiecte în fața unei oglinzi montate deasupra unei noptiere. Era un gen de mobilă specifică acelor vremuri, care cu siguranță că nu mai este astăzi la modă, dar care era larg răspândită la acea dată. De multe ori, mă surprindeam privindu-mă în acea oglindă, ce mi se părea imensă, și nu mică îmi era surpriza când îmi zăream chipul reflectat de acel obiect tainic, neînțelegând cum era cu putință așa ceva. Uneori îmi priveam fața, alteori micuțul trup, de copil, care încă nu învățase să meargă prea bine. 

Într-o zi, pe când îmi distingeam trăsăturile reflectate în oglindă, am remarcat cât de mici îmi erau dimensiunile față de lucrurile înconjurătoare. Realitatea la care priveam ridicându-se înaintea mea, mi se părea uriașă, impresionantă și copleșitoare. Fără să vreau, am încercat să mă privesc direct în față. Să văd detaliile trupului. Mi-am văzut mâinile, care în oglindă păreau foarte mici, însă care la o examinare mai atentă, păreau fragile și incapabile să facă față unei lumi formate din lucruri mari și impersonale. 

Când mi-am văzut acele degete micuțe și mâinile ce păreau a fi ceva minuscul față de toate celelalte obiecte, mai precis, când m-am zărit în oglindă, mic și neajutorat în fața unei realități uriașe, o puternică senzație de teamă amestecată cu neputință a pus stăpânire pe mine și involuntar, un gând mi s-a articulat în minte, exprimând echivalentul cuvintelor: 

— Cum voi rezista eu, o ființă atât de mică și de firavă, în fața unei lumi atât de mari și de înfricoșătoare? Cum vor putea aceste mâini minuscule să mă apere și să mă ajute față de tot ce este în jurul meu? 

Negăsind niciun răspuns, am început să plâng. Nu vedeam nicio ieșire din impas. Mă aflam într-un univers incapabil să mă înțeleagă, singur, neajutorat și lipsit de putere. Simțeam că mă prăbușesc interior și nimeni nu îmi vine în ajutor. Însă deodată, pe când lacrimile îmi curgeau pe obraz, un alt gând mi-a străfulgerat orizontul minții. Era o impresie caldă, luminoasă, o proiecție a ceva ce venea de dincolo de realitatea vizibilă, dar care în același timp, atingea blând simțurile mele, precum și gândirea mea. Cu un fior plăcut, acest gând s-a materializat asemenea unui glas, al cărei timbru aducea cu al unei persoane pline de bunătate, dar și de putere. 

Impresia era asemenea unui ecou, ce relua ceea ce spunea acel gând, acel glas, iar conținutul cuvintelor a fost următorul: 

— Nu te teme! Voi fi alături de tine mereu! Voi fi cu tine până la capăt! Să nu îți fie teamă! 

De îndată ce am înțeles aceste cuvinte, norii de întuneric s-au dat la o parte și un sentiment de liniște a spus stăpânire pe mine. Nu îmi mai era frică de profilul gigantic al universului care mă înconjura. Și mulți ani după aceea, trecând prin experiențe crude și dureroase, acel glas avea să revină, cu impresia lui de lumină și putere, spunând de fiecare dată: 

— Nu te da bătut! Nu renunța! Ridică-te! Mergi înainte! Sunt alături de tine, cum ți-am spus de la început și voi fi cu tine până la capăt! 

Și astfel, în perioada ce a urmat, când la școală învățătorii și profesorii încercau să mă determine să crede în Dumnezeu, aceste cuvinte mi-au rezonat mereu în suflet și niciodată nu am devenit ateu și nu am afirmat vreodată că Dumnezeu există sau că este aproape de mine, chiar în inima mea. 

Și peste timp am înțeles, cât de dramatică este trăirea unui copil în fața unei realități ce-i depășește capacitatea de înțelegere. Trăirile pe care le experimentează o ființă tânără, prezintă un spectru bogat de acțiune, ce va influența dramatic deciziilor pe care adultul le va lua mai târziu. Fiindcă această conștiință a sacralității lumii se constituie în zorii vieții și ea va furniza răspunsul corect la întrebarea iscoditoare de mai târziu: 

—De ce crezi în Dumnezeu când toți ceilalți Îl ignoră și se comportă ca și cum El nu ar exista? 

Răspunsul se află întipărit în primele impresii de copil în fața unei realități copleșitoare, precum și în modul în care el răspunde ecoului acelui glas care încearcă să îi transmită de fiecare dată același mesaj: 

— Eu sunt cu tine mereu și până la capăt!