„Who wants to live forever” (Cine vrea să trăiască veșnic) era una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodată de regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen, cel puțin, conform părerii sale. Împreună cu eternul „Last Christmas” (Ultimul Crăciun) al lui George Michael, aceste cântece aveau capacitatea de a-i readuce în suflet nostalgia anilor adolescenței. Surprinzător, ori de câte ori avea ocazia să audieze aceste melodii, involuntar retrăia un sentiment de părere de rău pentru anii care trecuseră fără să materializeze așteptările unei vârste la care credea că orice lucru este posibil, fiind doar o chestiune de voință și perseverență pentru a ajunge la împlinirea lui.
Era convins că nimic nu se compară cu perioada adolescenței, mai precis, cu acea treaptă intermediară dintre copilărie și maturitate, sau cu acea interferență stranie, dulce și amară, dintre năzuința de a deveni ceva cu totul deosebit și imaginea unei realități potrivnice pe care credea că o va învinge eroic la fiecare pas. Și de aceea, nu putea decât să se oprească la marginea timpului acelei perioade și să strige din adâncul ființei sale dorința de a retrăi farmecul unei vârste nemuritoare.
În ce-l privea, amintirile din acea perioadă se amestecau năucitor cu impresii dintre cele mai neobișnuite, generate de experiența trecerii printr-un liceu cu internat. Uneori avea senzația că toți acei ani, nu mai mulți, dar nici mai puțini de patru, fuseseră brutal înlocuiți de instrucție, plantoane, șmotru de tot felul, precum și de urletele pedagogilor strigând la el ca să se supună disciplinei școlare. Aceste senzații profunde se amestecau spasmodic cu amintirea colegilor de clasă și de an, care nu de puține ori râdeau de el și de modul său de a fi, considerat ieșit din comun.
Adevărul este că nu ar fi putut să își închipuie că rănile emoționale produse la acea vârstă aveau să fie atât de profunde încât să continue să îl urmărească zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din brațele copilăriei, el a avut senzația că s-a pierdut cu totul în jungla anilor petrecuți în acea localitate dintre dealuri, când întreaga sensibilitate interioară i-a fost răvășită de o experiență pentru care nu avea cum să fie pregătit mai dinainte. În mijlocul anilor demenți ai unei societăți lipsite de repere, el a fost surprins la o vârstă nepotrivită de răutatea naturii umane dezlănțuite asupra unui tânăr abia intrat în anii adolescenței.
Își aducea aminte cu precizie de nesfârșitele adunări obligatorii, la fel de inutile ca mărimea numărului lor, de jignirile continue la care era supus zi și noapte, precum și de duritatea relațiilor dintre colegi. Îi revenea în minte concurența acerbă în dobândirea de note cât mai mari față de ceilalți și de permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârstă, în genul obținerii de învoiri pentru a pleca acasă. Nefiind o experiență obligatorie pentru alți tineri, trecerea printr-o astfel de „unitate de învățământ” avea un aspect de zece ori mai dureros și frustrant.
Cu toate acestea, în acei ani el a învățat, prin chiar obstacolele ce i-au fost puse înainte, că dincolo de experiența nefericită a prezentului, exista mereu spațiul intangibil al libertății interioare, ce se constituia ca o proiecție continuă a ideii de nemurire. Reușind să depășească momentele de cumpănă ale compătimirii de sine, evident contrare dorințelor celor ce îl „educau” cu brutalitate și forță, a ajuns să dețină simțul rar al transcendentului, ce l-a călăuzit ulterior la Dumnezeu.
De îndată ce acel sentiment a prins contur în adâncul ființei sale, a devenit convins că nimic și nimeni nu avea să i-l mai smulgă vreodată din suflet și astfel, a descoperit că poți bloca trecerea timpului în inima ta, că poți face un „stop-cadru” interior asupra acelor impresii și trăiri pe care a ales să și le întipărească pentru totdeauna în structura de neșters a conștiinței. Iar o astfel de descoperire interioară, purta amprenta sigură a nemuririi.
Un astfel de stop-cadru s-a petrecut și cu el, iar acea perioadă netrăită a adolescenței avea să îi stabilească reperul interior al ființei la o vârstă cuprinsă între șaisprezece și șaptesprezece ani. Și astfel, a rămas de atunci înainte, un veșnic adolescent în ce privește valoarea și perspectiva vieții, stând mereu la granița dintre copilărie și maturitate, având continuu în față modelul „de a fi altfel decât toată lumea”, rămânând mereu surprins de miracolului existenței prezente și luptând cu o revoltă supremă împotriva oricărei forme de compromis.
De aceea, ori de câte ori avea ocazia să asculte melodiile din acea perioadă de final al copilăriei, senzația plină de prospețime a vârstei adolescenței punea din nou stăpânire pe mintea sa, amintindu-i că, deși au trecut atât de mulți ani, sufletul i-a rămas încă sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaște final. Era ceva din gustul fericirii? Nu știa exact părerea altora, dar în ceea ce îl privea, nu putea să spună decât un simplu: Da!