Într-o zi obișnuită de toamnă el, un copil timid venit dintr-un oraș de munte, a pășit pentru prima dată ca elev pe poarta unui anumit liceu cu internat dintr-o altă localitate. Împreună cu el se aflau mulți tineri de vârsta sa, cam vreo trei sute, adolescenți proaspăt veniți din ultima clasă de școală generală, având în minte și în suflet copilăria ce abia se terminase. Și acum retrăia acele clipe când a zărit nesfârșita alee de la intrare, care patru ani avea să îl intimideze cu perspectiva ei sobră, pornind de la punctul de intrare și terminându-se în vecinătatea clădirii centrale și a locului de adunare. 

Își aduce aminte cum în doar câteva zile trebuiau să învețe cum să meargă în formație pentru a participa la ziua de începere a anului școlar, fapt pentru care ore în șir instructorii exersau cu ei acest gen de deplasare, care era cu totul inedită pentru fiecare dintre noii veniți. În mintea lor era cu totul neclar ce însemna de fapt acel liceu, fiindcă totul părea a fi doar o tabără mai prelungită în care vor sta și vor învăța lucruri utile pentru devenirea lor profesională. Nici pe departe nu întrezăreau faptul că educația zilnică la care erau supuși nu era destinată neapărat unor astfel de scopuri, cât mai degrabă înregimentării în structuri monolit, percepute mai degrabă ca mase amorfe de elemente, decât ca personalități ce trebuie tratate diferențiat. 

Aceeași lună de septembrie un an mai târziu oferea o cu totul altă priveliște, în sensul în care foștii copii, acum adolescenți în toată regula, erau strânși pe locul de adunare, aparent nemărginit, pentru a fi muștruluiți de întârzierea venirii la timp în formație, urmăriți necruțător pentru fumat și consumul de băuturi alcoolice și taxați indiferent de ocazie ca nesimțiți și neisprăviți de cadrele didactice. Fără să se țină seama de specificul unei vârste dificile și contradictorii, toți elevii din primii ani erau lăsați la bunul plac al celor ajunși în anii terminali, care îi agresau fără milă. 

În plus, nici vorbă de mult visata educație pentru viață, ci mai degrabă nesfârșite lucrări de întreținere executate gratuit de elevi, precum și participarea cu entuziasm la preamărirea conducătorului iubit prin suprimarea brutală a vacanțelor de vară. Nu în ultimul rând, plecarea din liceu reprezenta o mare problemă, cea mai mare parte a timpului, cei lipsiți de relații, fiind consemnați să stea în cadrul acelui perimetru îngust format din cele câteva clădiri ale liceului în conformitate cu „programul zilnic”, ce împărțea draconic cele douăzeci și patru de ore în felii mai mari sau mai mici destinate diferitelor activități. 

Timpul de somn, de la orele 22:00 la 06:00, niciun minut mai mult, era destinat activității de odihnă, aceasta când nu erai numit la rând sau peste rând să stai de veghe și să păzești bocancii de pe holuri ca să nu fie furați sau să dai raportul vreunui pedagog plin de zel, ce avea ideea diabolică de a te controla în miez de noapte. Nimeni nu se gândea la nevoile acelei vârste sensibile și la traumatismele interioare pe care le sufereau niște adolescenți, care mai degrabă, aveau nevoie de afecțiune și înțelegere. Nimeni nu își punea problema dezamăgirii trăite în condiții precare de igienă și de expunere la violențele pedagogilor și la discriminările create între diferitele clase de elevi în funcție de proporția de „relații” deținute sau nu. 

Îi era greu să uite nopțile de veghe, în care erau treziți pentru a-și face ghetele la ore târzii, de nebunia deșteptării pentru a se alinia în pijamale uzate sau rupte pe coridoarele lungi din fața dormitoarelor și de alergările la orele două noaptea pe locul de adunare, pentru a învăța că elevul nu are alte drept decât acela de a executa ordinele pedagogilor, indiferent de absurditatea lor. Din punctul de vedere al unui straniu sistem educațional, căratul tomberoanelor, răscolitul prin gunoaie, măturatul frunzelor de sub copacii de pe spațiul verde și mozolirea cu cârpe murdare a scărilor și culoarelor de acces, reprezentau cunoștințele de bază pe care trebuia să le aibă viitorii adulți de mai târziu. Dar nimeni nu se gândea la abuzul unor minori, la faptul că nu puteai să te retragi din cauza unor sume fabuloase ce îți erau puse ca notă de plată în cazul în care cineva dorea să abandoneze pregătirea pentru nimic de care avea parte. 

Când revedea acele timpuri, simțea cum tot interiorul i se revoltă într-o încleștare mută împotriva celor care au schilodit sensibilitatea interioară a unor copii înzestrați, cei mai buni din toate județele țării, prinși în plasa unui sistem ce le-a deformat percepția de sine și le-a limitat dezvoltarea normală. Însă niciodată, nimeni nu a avut curajul să spună adevărul, doar, din când în când, anumiți „nebuni” ca el, îndrăzneau să își afișeze public dezacordul față de o falsă educație și față de un abuz emoțional inacceptabil. 

Însă acum dorea să creadă că lucrurile s-au schimbat, că realitățile au devenit cu totul altele decât cele de atunci, că în sfârșit, acel liceu reprezintă ceea ce trebuia să fie, adică un loc în care tinerii sunt învățați valori autentice pentru viață. Fiindcă nu dorea să se mai repete tragedia generației sale, condamnată să fie compusă din indivizi fără personalitate și din oameni obedienți, indiferent de ceea ce li se spunea. Și fiindcă liceele, cu sau fără internat, ar trebui să devină adevărate școli de instruire a viitoarelor generații, care să pregătească oameni puternici și integri, unde profesorii și pedagogii să aibă o pregătire corespunzătoare în educația adolescenților, și astfel de realități triste să nu se mai repete vreodată. 

Dar nu purta supărare nimănui. Practic, sistemul social fusese de vină. Dar acum, cu ocazia apropiatei întâlniri după mai multe zeci de ani, își dorea să găsească o altă realitate decât cea pe care o lăsase în urmă, când despărțindu-se de colegi, și-a dat seama că deformarea produsă asupra lor nu va mai fi remediată vreodată. Toți aceștia fuseseră victimele unui sistem educațional bazat pe distrugerea respectului de sine și pe contaminarea cu vicii vătămătoare, dintre care cel mai perfid era acela de a-ți abandona idealurile curate ale adolescenței și de a te lăsa înglobat într-o masă amorfă, supusă dispoziției absurde ale unor persoane lipsite de respect față de semeni. 

Dar a lăsat acele impresii să se ducă la vale asemenea curgerii apei pe albia unui râu. Însă uneori se întreba, dacă au avut totuși, vreun sens absurditățile pe care le trăise? Dacă a existat vreo fărâmă de logică în abuzurile la care fusese supus? Ce să mai spună? Că dorise să se sinucidă după primul an de liceu? Că numai credința în Dumnezeu, pe care o avusese nativ, și un anumit simț mistic al unei suprarealități l-au oprit de la acest gen necugetat? Sau ce să mai adauge despre tentativele de suicid ale unor colegi de an, buni la învățătură, dar care nu au rezistat agresiunii prin represiunea identității, practicată sistematic în acei ani? Sau ce să mai spună despre alte întrebări, care mai mult ca sigur că vor rămâne fără răspuns? 

Cu siguranță, a iertat tot ce s-a întâmplat, dar unele fapte nu pot fi pur și simplu date uitării. Fiindcă un astfel de gest ar fi nedrept față de suferința îndurată și de distrugerea sufletească a unor tineri aflați la vârsta adolescenței. Însă, la fel ca de fiecare dată, a lăsat fără părere de rău ca mantia trecutului să învăluie cu umbra sa și aceste amintiri dureroasă, ce au durat doar patru ani din viața sa, practic, toată adolescența sa.