Calitatea cea mai de seamă a timpului, fluiditatea lui, îmi oferă perspective nebănuite de contemplare a realității în mijlocul căreia am apărut în urmă cu mai multe decenii. Deși segmentele sale se înfățișează disparat în fața memoriei, totuși, înțelesul profund al evenimentelor prin care am trecut se conturează tot mai clar pe măsură ce străbat învelișurile succesive de impresii și emoții felurite ce îmi perturbă obiectivitatea contemplării. Chipuri disparate, frânturi de peisaje și emoțiile întâmplărilor vin asemenea unui vârtej asupra mea în clipele de răgaz, când încerc să stau liniștit în mijlocul năvalei vieții. 

În ce mă privește, când disting culorile amintirilor din copilărie, mă încearcă un abisal sentiment al nostalgiei față de realități ce ar fi putut decurge și altfel decât ce s-a petrecut. Există anumite alegeri ce mi-au determinat parcursul ulterior pe care le reconsider periodic cu intenția de a mă înțelege mai bine și de a discerne dacă am procedat corect sau dimpotrivă, am mers în direcția greșită. Și nu sunt puține sentimentele de părere de rău, cu un fundament real sau imaginar, ce mă atrag într-un vârtej al disperării din care cu greu pot să reintru în câmpul realității. Astfel, am înțeles că întoarcerea în trecut, deși reprezintă doar un simplu exercițiu de imaginație, poate constitui o experiență suficient de riscantă în lipsa unor repere sigure ancorate în concretul prezentului. 

Cu titlu de exemplu, ales cumva la întâmplare, mă regăsesc adeseori plimbându-mă pe aleile cartierului în care am locuit cea mai mare parte în primii ani ai vieții și mă revăd cum privesc familiarele siluete dreptunghiulare ale blocurilor, formele foșnitoare ale copacilor plantați din loc în loc de-a lungul străzilor și decoloratele magazine afectate de eroziunea anotimpurilor. Atmosfera de șantier mă învăluie imediat când încerc să mă deplasez prin acest oraș imaginar, un „Second Life” ce se reconstruiește treptat în mintea mea cu atmosfera unui timp de mult apus. 

Un edificiu special se profilează maiestuos și înspăimântător din negura evocării când disting zecile de copii ce se înghesuiau mergând spre el sau venind dinspre scările sale sobre aruncate către marginea străzii. Cu imaginea unui prădător antediluvian, clădirea Școlii mi-a inspirat de la început o malefică teamă ce m-a urmărit mereu până la deplina absolvire de purgatoriul învățării forțate sub supravegherea atentă a unor dascăli impersonali. Printr-un straniu joc al imaginației, realitatea colorată din jur devine cenușie, cu tonuri de alb și negru, când reintru pe teritoriul Școlii și încerc să-i ating pereții coridoarelor reci și întunecate. 

Paradoxal, am iubit mult cartea și studiul lucrărilor din cele mai variate domenii ale cunoașterii în genul matematicii, fizicii, istoriei și filosofiei. Cumva, am avut intuiția că există o valoare intrinsecă în efortul nobil de înțelegere a lumii în care trăim. Dar Școala a reprezentat mereu pentru mine o caracatiță cu douăsprezece tentacule menite să te prindă și să te subjuge. De unde a pornit o astfel de viziune? Poate de la un alfabet învățat sub durerea loviturilor aplicate pe vârful degetelor pentru fiecare greșeala făcută. Sau poate de la o tablă a înmulțirii rescrisă de zeci de ori ca pedeapsă pentru fiecare eroare de calcul. Sau poate de la orele de educație fizică, unde eram mereu ultimul în realizarea normelor sportive. Sau poate din orele de atelier în care am cărat o mulțime de fiare ruginite și am săpat șanțuri în jurul școlii. Nu știu precis, dar Școala a fost mereu edificiul bizar al cunoașterii ignorante multiplicate în mințile nefericiților mei colegi de generație. Și când privesc la fețele de copil ale celor care m-au însoțit în acea perioadă a vieții, mă cuprinde din nou nostalgia și părerea de rău că timpul a trecut prea repede, iar curgerea sa a fost ireversibilă prin consecințele ce au urmat. 

Dar trec mai departe, mă plimb pe străzile amintirii cu dezinvoltură și mă izbesc de obstacolele ce mi-au marcat existența. Zgomotul basculantelor de mare tonaj și praful de ciment al unei cariere intravilane mă învăluie într-o ceață fonică și vizuală ce estompează alte detalii pe care doresc să le disting. Timpul fluid curge, îmi scapă printre degete, vrea să scape și se disimulează asemenea unui șarpe ce se ascunde sub pământ într-un efort de a-mi ascunde lucrurile pe care doresc să le disting din acea vreme. 

Revăd masa la care citeam în fiecare seară cărți pe care mi le alegeam cu grijă din librărie sau din biblioteca de cartier. Ele constituiau alternativa la programa școlară pe care mă mărgineam să o parcurg la limita promovării decente. Cărțile mă atrăgeau prin puterea lor evocatoare ce sfida trecerea vremii. Dascălii mei erau acei autori necunoscuți, de mult dispăruți din realitatea vizibilă, dar care mă îndrumau mai direct și mai precis, decât cadrele didactice din regimentul Școlii. Cu o libertate de alegere neîngrădită, parcurgeam cărți de istorie, știință, filosofie și geografie, alături de romane, ce populau fantastic de real acea lume a simbolurilor insuflându-i elementul vieții. 

Manualele școlare, seci și lipsite de atractivitate, se dădeau la o parte în fața vibrației cuvintelor însuflețite de creatori autentici, dedicați și pasionați ai cunoașterii. Fiindcă dincolo de mlaștina reprezentărilor mediocre, am distins mereu oceanul ideilor de valoare ce strălucesc perpetuu, nesupuse deșertăciunii timpului. Așa am ajuns să îndrăgesc idealuri ce mi-au insuflat curaj și putere în fața prădătorilor de care a trebuit să depind vremelnic în anumite etape ale vieții. 

Cartea mi-a fost un refugiu față de Școală printr-un contrabalans al noțiunii de învățare, care se poate realiza doar în prezența unor adevărați dascăli, capabili să observe omul din tine și nu să se limiteze la obiectul de studiu de care se servesc vremelnic în predarea unor noțiuni lipsite de viață. Iar Studiul mi-a fost bariera de rezistență în fața Dictatului cunoștințelor impuse de un sistem menit să suprime individualitatea și gândirea liberă. 

De ce mi-au venit toate acestea din memorie? Nu pot spune precis, însă undeva, în adâncul sufletului, îmi dau seama că o mare parte a întunericului pe care l-am strâns, și cu care mă mai lupt încă, s-a acumulat în perioada în care Școala și Dictatul s-au aflat în conflict deschis cu propria conștiință într-un efort bine direcționat să suprime Cartea și Studiul din inima mea. 

Ies acum din labirintul acelor vremuri pentru a cugeta detașat la timpul care, în trecerea sa, nivelează totul sub pașii grăbiți ai constructorilor de castele de nisip pe malul oceanului nemărginirii. Mă mărginesc să stau, să privesc și să zâmbesc la toate aceste impresii trecute și prezente pe măsură ce continui să citesc cu atenție și oarecum întâmplător Cartea vieții de lângă mine.