Uneori evenimentele vieții pot avea o evoluție neașteptată indiferent câte măsuri de prevedere ți-ai lua, fiindcă întotdeauna există o mulțime de cauze importante ce nu pot fi nici identificate, nici estimate suficient. Universul în care trăim este atât de vast, încât efortul de a-ți planifica riguros viața va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie tot mai greu de susținut. Sunt prea multe corecții ce trebuie să le adaugi la orice gen de plan, încât la final, dacă privești calea pe care ai străbătut-o, te vei mira de imprevizibilul ce te-a călăuzit în a lua cele mai importante decizii. 

Poate în aceasta constă farmecul vieții, mai precis, în faptul că nu știm cu precizie ce va urma, fapt ce te va conduce într-o zonă a misterului și riscului, cu fascinanta, sau chiar aberanta atracție, de a merge spre pericol, în ciuda celor mai evidente avertizări. Acest gen de sfidare a realității reprezintă o caracteristică definitorie a spiritului uman, mereu în căutarea aventurii și continuu antrenat să dorească mai mult și să meargă mai departe. Este asemenea unui imbold lăuntric căruia nu poți să i te opui, un fel de transă în care intri, mergând magnetizat către o destinație necunoscută și sacrificând previzibilul pentru imprevizibil sau certitudinea pentru iluzie. 

De regulă, trecerea timpului și înaintarea în vârstă te determină să fii tot mai conservativ, încercând să menții situația prezentă cât mai mult timp cu putință. Ce deosebire față de anii de elan ai tinereții, de acele vremuri când riscai nebunește, fiind dispus să plătești chiar prețul suprem, dacă acest lucru ți-ar fi adus împlinirea interioară! Realismul anilor de pe urmă contrastează flagrant cu idealismul de la început și cu energia de nestăvilit a primăverii vieții. 

Privind către realitățile din jur, nu pot să fac altceva decât să constat o îmbătrânire în gândire și atitudine a societății în care trăim, adică o resemnare tăcută în fața „sorții” și a „vremelniciei”, sau mai precis, o abandonare în fața cenușiului nihilist ce se întrupează în tot felul de îngeri ai morții, care acum bat la ușile caselor de peste drum, dar care în curând vor veni și la tine pentru a te anunța tristul finalul de existență. Poate că tocmai această acceptare a implacabilului înainte de a se fi produs, reprezintă cel mai mare pericol pentru mintea umană, mai precis, pentru acea scânteiere de viață din care ar trebui să erupă creativitatea, iubirea, pasiunea și dorința arzătoare de a aduce lumină și bucurie în univers. 

Chemarea de a fi om nu se poate realiza într-o trăire gregară sau lipsită de demnitate, orizont și speranță. Ea nu se poate împlini din perspectiva consumatorului de resurse, mereu cerșind fără a oferi nimic la schimb. Cred că o astfel de imagine degradează la maximum noțiunea de om, distorsionând ceea ce ar trebui de fapt să fii, paralizând dezvoltarea personală și deopotrivă, a societății în mijlocul căreia trăiești. Este ca și cum diamantul ar deveni grafit fără valoare din cauză că focul sacru a dispărut din suflet, fiind înlocuit de surogatul unei aparente siguranțe, care nu are cum să dureze la nesfârșit. 

De aceea, mai devreme sau mai târziu vei fi surprins de faptul că nu există o minciună mai mare decât a siguranței atinse prin stagnare. Deși lucrurile par să fie la fel de la o zi la alta, totuși, factorul timp a intervenit deja, iar în spatele scenei cauzele au fost modificate substanțial înainte de a deveni evidente pentru toți. De fapt, siguranța autentică este atinsă prin dinamica mișcării, prin evoluția către forme tot mai perfecționate de gândire și acțiune și prin permanenta perfecționare a realității prezente. Într-un fel sau altul, apocalipsa, sau sfârșitul de lume, este în fiecare dintre noi, dacă părăsim drumul devenirii personale de îndată ce punem la schimb idealuri nobile pentru obiecte materiale ce dispar de îndată ce le folosești. Pare utopic? Nu aș spune acest lucru, fiindcă a fi om presupune o aventură a cunoașterii ce nu se termină vreodată, în măsura în care o urmezi. 

Nu este vorba de fuga în spatele drogurilor, băuturii, mâncării și banilor, ci de o înaintare eroică prin furtuna evenimentelor către idealul cunoașterii depline a adevăratelor valori. Nu stând într-un scaun confortabil și prin îmbuibarea cu tot ce poți acumula, se dobândește o astfel de știință. Nici prin vizionarea programelor ce îți încarcă mintea cu tot felul de cunoștințe nefolositoare nu se ajunge la țintă, ci doar prin consecvența de a-ți urma chemarea de a fi om și de a fi o lumină în univers, adică o flacără ce aduce bucurie, încredere și speranță în mijlocul unei existențe umbrite de forme fără sens și minciuni la tot pasul. 

Privesc peste mulțimea de clădiri ce alcătuiesc Bucureștiul, acest oraș a cărui identitate a fost mutilată în fel și chip, peste cenușiul tern al cerului plumburiu al acestui colț de univers și mă gândesc la milioanele de ființe ce îl populează și la dramele nenumărate ce se întâmplă în fiecare clipă la nivel individual și colectiv. Unde sunt acei oameni care ar putea aduce bucurie pe chipul locuitorilor acestui mare oraș? Privesc mai departe și văd marile orașe ale României, disting Brașovul, orașul în care m-am născut, lipsit nu numai de industrie, dar și de speranța de a se câștiga cele necesare vieții, silind mulțimi nenumărate să ia drumul exilului și să părăsească patria mamă. De ce nu există nimeni care să ofere alternative viabile la acest exod distrugător pentru întreaga națiune? 

Disting mai departe celelalte localități din cuprinsul țării, lâncezind lipsite de speranță, cu oameni tot mai puțini și tot mai bătrâni. Oare chiar nu există speranță în acest colț de univers? Paradisul și infernul vin din interiorul nostru înainte de a se manifesta în exterior. Întunericul vine repede, dacă lumina abia mai pâlpâie. 

Deși este o zi aparent obișnuită, am impresia apusului unui ev, ba chiar al unui destin, și nimeni nu realizează tragedia pe care o trăim. Prin schimbări succesive, ai devenit atât de adaptat la mocirla prezentă, încât crezi că vei găsi de fiecare dată o cale de supraviețuire, indiferent ce se va întâmpla cu ceilalți. Dar acest lucru nu se oferă decât celor care sunt vii în interior, care și-au menținut vitalitatea în organele lor interne, dintre care conștiința și sufletul sunt cele mai importante. 

Detest consumismul pentru distrugerea valorilor naționale și individuale, precum și pentru schimonosirea chipului interior al oamenilor, fapt pentru care plătim și acum tribut prin lipsa liantului social și prin bâjbâirea din ultimii zeci de ani în căutarea unei identități tot mai disprețuite atât de noi, cât și de străini. Undeva, tragedia prezentă reprezintă continuarea logică a traumelor distrugerii idealurilor autentice prin înlocuirea cu falsuri ideologice și clișee lipsite de valoare. 

Pe de altă parte, acest exercițiu de conștientizare a durerii poate deveni benefic, dacă vei înțelege că universul lucrează prin principii pereche. Pentru orice rană există un remediu la îndemână. Pentru orice cădere este posibilă revenirea. Orice munte de pe care ai căzut, poate fi din nou escaladat, dacă vei ști să schimbi direcția de înaintare. De aceea, privind dincolo de cenușiul prezentului, disting o realitate alternativă luminoasă, ce se poate materializa în măsura în care vei alege să îți aduci aminte de elanul idealurilor tinereții, de nebunia încrederii în oameni, de vocația propriului destin și de iubirea sinceră a copilăriei, lucruri ce sunt mai de preț decât orice altceva. 

De aceea, în această zi cumva obișnuită, nu pot dori decât ca aceasta să fie ultima din seria cenușie a perioadei traversate în ultimii zeci de ani. Am speranța proiecția unui trecut care ne-a determinat atât de mult timp, să dispară cu desăvârșire. Și astfel, mă gândesc la renașterea țării noastre prin refacerea distrugerilor materiale, morale și emoționale cauzate de barbaria vremurilor trecute și prezente. Prin puterea cuvântului scris, doresc să inițiez urcarea pantei ascendente a ciclului de evenimente prin care trece țara noastră mamă. 

Iar aceste cuvinte pe care le-am așezat în scris, doresc să devină vestitorii unei dimineți în care lumina va lua locul întunericului și fericirea va prinde contur pentru toți cei care locuiesc în București și Brașov, precum și în cuprinsul întregii Românii, atât cea din țară, cât și cea de peste hotare. Fiindcă indiferent unde te-ai afla, legătura sufletească dintre tine și țară nu se va rupe vreodată pe deplin!