Adeseori îmi aduc aminte de anii de școală generală și mai ales, de orele de educație fizică și sport, cum se spunea atunci. De fiecare dată când aveam acele ore, trebuia să trec prin supliciul îngrozitor al dezbrăcării de hainele de școală și îmbrăcării în echipamentul sportiv. Aveam și de ce să fiu jenat. Eram cel mai gras din clasă iar ora de sport era o ocazie de amintire plină de ironii a acestui fapt.
În plus, nu reușeam să ating niciuna dintre normele sportive, nu numai din cauza greutății, dar și datorită faptului că nu se făcea niciun fel de antrenament de-a lungul trimestrului. De regulă, orele de educație fizică constau într-o scurtă încălzire, după care eram lăsați să jucăm fotbal, un sport pe care nu mi-a plăcut niciodată. Dar la sfârșit de trimestru, eram examinați la probele de atletism cu cronometrul în mână și la gimnastică eram obligați să executăm figuri pe care în ruptul capului nu reușeam să le fac.
În consecință, aveam note foarte bune la materiile ce presupuneau studiu al cărților și foarte slabe la sport. Desigur, și alții au trecut prin această experiență. Îmi aduc aminte de o anumită ocazie, când la o probă de alergare de rezistență, ceva în genul unei curse de o mie de metri, am ajuns ultimul ca de obicei, însă la fiecare tură mi se striga ceva în genul:
— Aleargă mai repede grasule! Mișcă-ți fundul acela mare!
Senzația de umilire încercată atunci, cu greu avea să mi se mai șteargă vreodată din amintire. Astfel, am ajuns să urăsc orele de sport, adică acele ocazii, când atât colegii, cât și profesorii râdeau de mine și de aspectul meu exterior.
Ceea ce vreau să spun prin această experiență, nu se referă la vreo intenție de frustrare sau de răzbunare în scris peste ani, ci la faptul că este cu neputință să reușești să realizezi niște norme sportive, dacă nu ai condiția fizică necesară. Dar aceasta se formează prin antrenament sistematic. Practic, dacă profesorii mei de sport ne-ar fi pregătit de-a lungul trimestrului, dacă nu ar fi apelat la jigniri și nu ne-ar fi lăsat să batem mingea, atunci cu siguranță, atât eu, cât și alți colegi la fel ca mine, am fi trecut cu bine probele de la final. Nu este oare acesta scopul unui sistem educațional?
Similar stau lucrurile, dacă dorești să practici binele în această viață. Ai în față un standard al binelui, care de dorit este să fie preluat din Biblie pe baza unei studieri competente, dublate de un studiu personal. Pentru a-l atinge, este necesar să ai o condiție corespunzătoare din mai mult puncte de vedere: mental, fizic și spiritual, deși acest ultim termen poate suna mistic. Cu alte cuvinte, pentru a reuși să faci binele, trebuie să dobândești o putere interioară care să te susțină, fiindcă întotdeauna a realiza ce este bun și drept presupune sacrificiu. Mai bine zis, trebuie să lași de la tine și să oferi, adică să dai, fără să aștepți ceva în schimb. Așadar, să urmezi exemplul oferit de Iisus Hristos și apostoli. Din acest punct de vedere, nimic nu este mai revoltător decât manipularea prin sloganuri, de multe ori religioase, de a face lucruri pentru care nu ai fost antrenat corespunzător. Este exact experiența „grasului”, care încearcă să treacă de probele sportive, dar nu reușește din lipsă de antrenament.
Cu siguranță, nici Dumnezeu, dacă nu ar fi atotputernic, nu ar putea să dovedească bunăvoință față oameni. Fiindcă a fi bun într-o lume rea, înseamnă un permanent consum, ce nu se realimentează din partea celor care sunt beneficiarii efortului depus. Așa este viața! Însă nu trebuie să ne dăm bătuți, fiindcă a face binele, reprezintă condiția de a intra în viața veșnică și de a fi o binecuvântare pe pământ, aducând sentimentul adevăratei împliniri.
Pentru a fi concret, îmi aduc aminte de primii ani de după convertirea mea creștină, când încercam să urmez diferitele îndemnuri de a îndeplini felurite activități din rațiuni religioase, fără însă a avea pregătirea, sau alteori chemarea necesară. Deseori, am auzit spunându-se că toți trebuie să facă o lucrare, să se implice în acțiuni de difuzare a mesajului creștin, în acțiuni sociale și altele în genul acesta.
Atât eu, cât și mulți dintre cei care erau „de-o seamă cu mine” în ce privește învățarea alfabetului credinței, am ajuns în scurt timp descurajați de rezultatele nesemnificative în raport cu uriașul efort fizic și psihic depus, epuizați din toate punctele de vedere, inclusiv spiritual. De aici au început să se manifeste sentimente de vinovăție, fiindcă încercarea de implicare pe mai departe în astfel de condiții, conducea inevitabil la capotarea definitivă în fața unor sarcini dificile pentru persoane insuficient pregătite.
Ce vreau să spun? În primul rând, a vorbi oamenilor să îndeplinească anumite lucrări, fără a le oferi călăuzire competentă și exemplul personal, reprezintă o cale sigură de a-i descuraja și de a-i arunca în crize personale, care ulterior evoluează treptat, dar sigur, către abandonul credinței. Pe de altă parte, dacă ești pregătit pentru o anumită lucrare, dar ești încărcat cu prea multe activități sau ai probleme de sănătate, este înțelept să te limitezi exact la cât poți să duci, fără a ajunge să clachezi ulterior. Însă și aici, dacă ești o persoană care ești obișnuit să îți asumi responsabilități, în scurt timp vei ajunge să fii sufocat de sarcinile puse de alții. Dacă nu vei fi suficient de înțelept și de ferm pentru a refuzat nenumăratele „chemări”, vei intra într-un regim de avarie, ba chiar te vei prăbuși.
Eu cel puțin, nu mai sunt din categoria „super-eroilor”, care merg înainte mușcând din ei înșiși, deși simt că nu mai pot. Am făcut acest lucru de-a lungul anilor de elev în sistemul de învățământ și la începutul vieții mele de credință până când am realizat că de fapt, chemarea la acțiune făcută de Iisus Hristos, nu va contrazice niciodată realitatea faptică, rațiunea și bunul-simț, care în final, ne vor conduce la afirmația, valabilă de altfel, și pentru Dumnezeu, că „pentru a fi bun, trebuie să fii puternic”, adică înzestrat corespunzător.
Afirmațiile apostolului Pavel: „deși mă simt slab, în realitate, sunt puternic” și „pot totul datorită lui Hristos care merge alături de mine”, în context, fac referință la „o putere extraordinară care acționează în noi”, adică, reluând ideea de la început: „pentru a fi bun, trebuie să fii sau să primești putere”. Gândul meu se îndreaptă în aceste clipe către toți cei care au părăsit credința creștină fiindcă în timpul „prunciei” lor spirituale, au fost puse sarcini nenumărate peste ei, adică necorespunzătoare în raport cu puterea lor fizică, mentală și spirituală de la acea dată. Mulți s-au descurajat, alții au deviat spre ritualism, alții au capotat mintal, alții fizic și alții s-au dus în mormânt prin epuizare. Cunosc astfel de experiențe reale. De aceea, celor care se confruntă cu situații similare, le aduc aminte că Dumnezeu nu ne va cere niciodată ceva care să ne depășească puterea sau să fie împotriva rațiunii și bunului-simț.
Așadar, vă doresc să fiți înțelepți în tot ceea ce realizați și să nu deveniți victimele celor care nu au discernământ spiritual și moral în ceea ce solicită de la ceilalți. Cu alte cuvinte, „să nu vă faceți sclavi oamenilor, ” nici dacă este vorba de religie. Dumnezeu nu cere de la noi așa ceva. Nu este bine să devenim martiri într-un mod absurd, neglijând de fapt, lucrarea cea mai importantă pe care o avem în fața noastră mereu și anume, aceea de „a crede în Fiul lui Dumnezeu, trimis în această lume” și de a primi salvarea Sa oferită în dar. Aceasta este adevărata lucrare. Toate celelalte nu sunt decât pur și simplu consecințe.
