Nu am o amintire în mod special plăcută a zilei de 1 Mai de altădată, dar nici nu pot afirma că îmi displăcea acea sărbătoare, a cărei principală semnificație pentru un tânăr consta în deschiderea sezonului estival, cel puțin sub formă de avanpremieră. Era plăcut fiindcă școlile își întrerupeau activitatea oferind o frumoasă „minivacanță”, adică un substitut pentru vacanța de Paști desființată de regimul comunist.  

 

Ulterior, ziua de 1 Mai m-a impresionat prin comemorarea grevelor de la Chicago din mai 1886, în special destinate modificării legislației privind limitarea timpului de lucru la 8 ore. Deși istoria predată la școală prezenta acest eveniment sub o formă ideologizată, totuși, amintirea sacrificiului acelor muncitori care și-au cerut un drept legitim, a rămas pentru mine adevărata semnificație a ceea ce trebuie să reprezinte această dată calendaristică.  

 

Paradele din timpul comunismului și manifestațiile de stradă aveau un aer „cosmetizat”, fiind destinate să-i înalțe pe cei care conduceau destinele țării. Dar imediat ce ele se încheiau, bucuria „câmpenească” își urma liber cursul iar voioșia venirii primăverii ieșea la lumină. Prin urmare, alături de scurtele vacanțe pe litoral sau la munte, sărbătoarea de 1 Mai devenea brusc una legată de anotimpul vieții și renașterii, un aspect ce trecea dincolo de acea vreme.  

 

Ziua de 1 Mai nu a fost niciodată dorită de patronat. Ea a amintit mereu că trebuie să existe o limită a timpului de muncă, în care oamenii de afaceri își pot exploata angajații. Acest drept inalienabil, pierdut după decembrie 1989 în România, am constatat cu surprindere că este încă avut în vedere în mai toate țările din vestul Europei.  

 

De exemplu, nu este ceva ieșit din comun ca la orele 18:00 sau 19:00, după caz, să fii invitat politicos să ieși din magazin fiindcă acesta se închide, deși mai există o mulțime de clienți dornici să cumpere din mărfurile expuse. Iar acest lucru l-am observat repetat în Franța, Germania, Elveția, Irlanda și Austria, ceea ce implicit, m-a condus cu gândul la sărbătoare de 1 Mai. Deși comuniștii i-au confiscat comemorarea și i-au alterat sensul, ea a continuă să fie dedicată tuturor celor ce muncesc, indiferent de epocă și amplasare geografică.  

 

Și astfel, în loc de „grătăreala” cu care ne-am obișnuit cu această ocazie, ar fi bine să existe o reflectare serioasă asupra drepturilor angajaților într-o societate dedicată banului și câștigului cu orice preț. Fiindcă de multe ori, „mila” pentru utilajele de muncă, ce necesită timpi de reparații și întreținere, este mai mare decât cea pentru sărmanele „utilaje” însuflețite, care sunt oamenii. Dezumanizarea specifică secolului al XIX-lea și frumos ilustrată cinematografic prin actori de talia lui Charles Chaplin, nu este cu mult diferită de cea pe care o trăim acum în fața terminalelor de calculator sau în diferitele sectoare de activitate ale societății contemporane.  

 

Una dintre cele mai mari rele ale perioadei comuniste a fost deturnarea mișcării sindicale și muncitorești, în mod normal, menită să contrabalanseze dorințele întotdeauna greu de stăvilit ale patronatelor. Prin urmare, pierderea semnificației acestei zile, devenită un fel de anexă la week-end, ar trebui să ne dea de gândit în condițiile în care drepturile celor ce muncesc trebuie să fie protejate continuu, riscând să fie pierdute de îndată ce nu mai există un interes clar pentru susținerea lor.  

 

Duritatea conflictului din mai 1886 a fost amplificată și de faptul că sindicatele și forțele de ordine ale poliției se aflau față în față. Deschiderea focului de către reprezentanții legii s-a justificat prin dorința de a suprima brutal acea manifestație care solicita un drept legitim și firesc. De aceea, indiferent cât de „pierdut” în negura vremii ar fi acest eveniment, totuși, semnificația ei continuă să rămână actuală.  

 

Deși ulterior s-a adăugat și o „zi a tineretului”, menită să extindă minivacanța de 1 Mai, totuși, niciodată să nu uităm faptul că drepturile de care beneficiem astăzi, au la bază un sacrificiu de sânge pe care generațiile anterioare și l-au asumat. Iar acest lucru ne obligă ca măcar o dată pe an, să ne gândim la cei care trudesc din greu pentru subzistența zilnică, plătiți cu salarii mizere, ce nu reflectă munca pe care o depun, și cei lipsiți de un loc de muncă, fiind siliți să supraviețuiască la limită prin mila celorlalți.  

 

Și de aceea, doresc ca ziua de 1 Mai să își redobândească conotația compasiunii față de angajați pe care ar trebui să o dovedească patronii și a împăcării între categoriile sociale care compun lumea în care trăim. Fără a exploata nuanța „explozivă” a luptei de clasă, cred totuși că puterea memoriei ne va ajuta să facem din această zi un simbol al respectului față de ființa umană, care niciodată nu trebuie să devină un obiect de consum și un simplu instrument de muncă, de care te folosești fără scrupule și sentimente.  

 

Nu am nostalgia zilelor de 1 Mai la iarbă verde sau pe litoral, ci a unei sărbători care să ne aducă mai aproape unii de alții, care să înlăture barierele artificiale dintre categoriile sau clasele sociale și care să ne redea umanismul primordial pe care fiecare ființă umană trebuie să îl aibă. Istoria se scrie cu evenimente, fapte și oameni, mai precis, cu aceia care doresc să aducă un progres real umanității. Să nu uităm vreodată acest lucru.