„Disting trăirile tale lăuntrice;  

nu împiedica să se vadă,  

strălucind cu putere,  

trăirile tale adevărate,  

 

Observ toate aceste trăiri,  

atât de frumoase,  

și de aceea, te iubesc mult,  

asemenea curcubeului.”  

 

— Refrenul melodiei „True Colours” (Phil Collins)  

 

Lumina se proiecta în raze distincte peste bănci în sala de clasă. Profesoara de limba engleză se pregătea să ne dea un extemporal neanunțat. Nu era vestea cea mai bună pe care o aștepta un student. Tensiunea așteptării se profila amenințător. Liniștea devenise adâncă. Se auzea tramvaiul cum trecea la câteva sute de metri distanță. Podeaua scârțâia la cea mai mică atingere. Băncile de lemn păreau că trosnesc zgomotos. Așteptarea se prelungea, și timpul trecea încet, încet, fără să se grăbească.  

 

Mâinile îi transpirau cu putere. Căldura năvălise cu putere în corpul său. Colegul din dreapta se ștergea mereu cu o batistă mototolită. Îl enerva gesturile lui, dar își dădea seama că simțea același gen de încordare. Nici el nu se pregătise pentru așa ceva. De regulă, extemporalele se anunțau din vreme la acea materie. La limba română era cu totul altceva, fiindcă se presupunea că oricând trebuie să fii pregătit. Și de fapt, în acele vremuri, cine s-ar fi gândit la utilitatea unei limbi străine?  

 

Dar tăcerea nu dură atât de mult și profesoara le spuse:  

 

— Vă surprind cu un extemporal neanunțat, însă scopul meu nu este acela de a umple catalogul cu note proaste. Dimpotrivă, doresc să vă înțeleg mai bine și m-am gândit să vă ofer ocazia să vă exprimați trăirile, bineînțeles în limba engleză, adică să vă expuneți dorințele și aspirațiile pe care le aveți de la viață.  

 

A tresărit. Nu era indicat să spună clar ceea ce gândea. Mereu se cenzura când era vorba de exprimarea a ceea ce îi venea în minte. Deseori avusese necazuri din cauză că își făcuse cunoscut punctul de vedere. Nu așa se proceda. Nu era bine. Să fii avut vreun plan ascuns profesoara de engleză? Să fi fost înțeleasă cu rețeaua de turnători? Nu-și dădea seama. Dar în mod cert, era hotărât să rămână în propria carapace.  

 

— Îmi dau seama că deja vă gândiți că doresc să mă folosesc de ceea ce îmi veți scrie, dar lucrurile stau altfel. Învățarea unei limbi, și aici includ deopotrivă limba maternă și orice altă limbă străină, presupune capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce gândești și de a exprima clar ceea ce se află în adâncul sufletului, continuă în timp ce se plimba printre bănci și ne privea cu blândețe.  

 

— Nu este suficientă învățarea unor reguli gramaticale și memorarea mecanică a multor cuvinte. Trebuie să distingi sufletul respectivei limbi. Orizontul pe care ți-l deschide trebuie să fie mereu înaintea ta asemenea unei ferestre deschise către cer, spuse mai departe îndreptându-se către catedră.  

 

— De aceea, vă rog să scoateți o foaie de hârtie, să vă semnați, și după aceea să compuneți un scurt paragraf cu privire la cartea sau filmul care v-a impresionat cel mai mult și rațiunea acestui lucru!  

 

Gestul neașteptat a provocat surprindere și freamăt. Profesorii erau adversarii. Nu puteam să îi vadă altfel decât ca pe niște agenți plătiți ai regimului pentru a-i ne educa în spiritul orânduirii acelor timpuri. Niciodată nu erau întrebați elevii ce simțeau cu adevărat. Mereu li se dădeau ordine cărora trebuia să li se conformeze. Dacă făcea altfel, pedeapsa venea imediat. Nu avea cum să scape de sancțiune. Regula o deprinsese încă de pe băncile școlii generale, când primul lucru ce i s-a spus a fost acela de a deschide gura doar când era întrebat.  

 

Însă ceva în interiorul său îl determina să dea curs invitației profesoarei de limba engleză și de a exprima cu adevărat ceea ce simțea. Trăirile trebuiau codificate adecvat prin comentariul unei cărți sau al unui film. Acesta era mesajul suplimentar al cuvintelor profesoarei. Prin urmare, eventuala acuzație că ar fi spus ceva necorespunzător, putea fi ingenios evitată fără repercusiuni ulterioare.  

 

Dar despre ce să vorbească? Ce anume să aleagă din noianul de gânduri ce îi veneau în minte? Surprinzător, în fața unei provocări, blocajul îi survenea fie din lipsa, fie din abundența de opțiuni ce le întrezărea ca posibile căi de rezolvare. Din fericire, în urmă cu mai multe zile avusese ocazia de a viziona ecranizarea celui mai cunoscut roman al scriitoarei Charlotte Brontë. Bineînțeles, era vorba despre „Jane Eyre”, ce evoca o poveste țesută în jurul vieții personajului omonim pe parcursul mai multor etape: copilăria, adolescența și prima tinerețe. Cumva, experiențele înfățișate în această scriere, și bine redate pe marele ecran, aveau un profund ecou în personalitatea sa.  

 

Și atunci a înțeles. Nu era necesar să vorbească despre sine, ci mai degrabă, despre acel personaj fictiv, reliefând ceea ce dorea să comunice în dreptul acesta. L-a fascinat imediat acest joc în care spunea și în același timp ascundea adevăratul înțeles. Și astfel, a început să își scriu gândurile, așa cum le simțea, dar fără a face referire la sine. În Jane Eyre se regăsea în multiplele ei experiențe ce marcau o copilărie nefericită, o adolescență supusă brutalității unui internat funcționând sub standardele necesare unui adevărat sistem de educație și o primă tinerețe în care i se cerea la fiecare pas compromisul și să cedarea ca individualitate.  

 

În timp ce alți colegi abia scriau câteva rânduri, coala sa de hârtie devenise plină pe o parte și se pregătea să treacă mai departe. Nu avea cea mai bună exprimare în limba engleză, dar ideile îi erau clare. Știa ce dorea să spună și nu ezita. Concis, dar punctând în profunzime, a schițat anumite trăsături de caracter ale personajului Jane Eyre, care în mare măsură, corespundeau cu profilul său interior. Cumva, intuia intenția lui Charlotte Brontë de a lupta împotriva nedreptăților din acea epocă marcată de fățărnicie, ignoranță și bigotism.  

 

Rândurile se adăugau tot mai multe, dar profesoara interveni și le ceru să se apropie de încheiere:  

 

— Vă rog să nu uitați să scrieți la final o propoziție sau o frază care să redea concis înțelesul la tot ceea ce ați așternut pe hârtie. Consider că este important să reliefați o anumită idee care să vă reprezinte intențiile și aspirațiile.  

 

O frază de încheiere? Cam greu de alcătuit. Mai degrabă o propoziție sau chiar un cuvânt ar fi mai potrivit. Reciti cu atenție tot ce scrisesem. Dar care să fie exprimarea cheie, adică acele cuvinte cheie în jurul cărora să se concentreze întreaga expunere? Revedea secvențele principale din film. O avea pe Jane Eyre în fața sa asemenea unui personaj real. Îi distingea năzuințele și dezamăgirile. Îi observa capacitatea de a o lua de la capăt, chiar și în circumstanțe ostile. Se regăsea în respingerea compromisului la fiecare pas și în evitarea conformismului. Da, Jane era un personaj revoluționar, dar care își ducea lupta la modul solitar.  

 

Izolată de marea masă și neînțeleasă de cei apropiați, ea continua să meargă înainte în armonie cu ceea ce simțea. Această fidelitate față de propriile trăiri și năzuințe, reprezenta ceva nou. În jur distingea reluarea, iarăși și iarăși, a sloganului „Să fii la fel ca toată lumea!” Dar cum puteai să te conformezi curentului general, când acest lucru presupunea minciună, fățărnicie și slugărnicie la fiecare pas? Cum să înaintezi, când de fapt, nu făceai altceva decât să îți calci în picioare dorințele și aspirațiile, ignorând ceea ce simțeai cu adevărat?  

 

— A sosit momentul să strângem tot ce ați scris. Șeful de grupă să înceapă să adune toate lucrările, spuse profesoara.  

 

Doar câteva secunde mai avea pentru propoziția finală. Colegii din banca alăturată deja predaseră lucrarea. Acum era rândul lui. Ezită puțin, dar deodată, își dădu seama care era tâlcul întregii povestiri pe care o scrisese. Cu câteva zvâcniri de stilou, adăugă gândul care îi veni în acele clipe, după care predă compunerea.  

 

Lucrările au fost strânse și înmânate profesoarei.  

 

— Mă bucură faptul că ați răspuns invitației de a scrie și exprima liber gândurile pe care le aveți. Fiindcă am remarcat pe un anumit student, care a manifestat un interes mai special, aș dori să îl invit să ne spună succint ce anume a prezentat și concluzia finală.  

 

Și astfel, îl invită să se ridice și să spună întregii clase despre ce scrisese. Vizibil emoționat, se ridică. Îi era teamă că nu își va găsi cuvintele. Un tremur ușor îl încerca, dar reuși să-l stăpânească. Și începu să redea ideile principale, precum și circumstanțele în care vizionase respectivul film. Punctă acele scene ce i se păruseră mai relevante, reliefând dramatismul conflictului. Toți colegii îl urmăreau cu atenție. Profesoara manifestă un profund interes și păru vizibil emoționată.  

 

În cele din urmă, el adăugă:  

 

— Iar înțelesul vieții lui Jane Eyre, se poate rezuma succint prin cuvintele: „Să fii mereu tu însuți, indiferent de condițiile prin care trebuie să treci!” Aici este cheia adevăratei împliniri!  

 

O tăcere densă urmă cuvintelor sale. Din nou se auzi zgomotul tramvaielor trecând la câteva sute de metri de locul în care se afla. Dar nu dură mult și profesoara îl întreabă direct:  

 

— Și așa vrei să faci și tu?  

 

Fără ezitare îi răspunse:  

 

— Da! Nu cred că pot face altfel decât să fiu fidel propriei mele conștiințe!  

 

Soneria sună gălăgios în curte. Se intra în pauză. Uși se deschideau și se închideau spre coridoare, pe măsură ce studenții ieșeau din clase. Profesoara nu mai adăugă nimic. Se ridică, își luă rămas bun și părăsi clasa. Dar colegii se uitau temător la el. Ceea ce spusese, încă mai răsuna în auzul lor. Cu toate acestea, îi era indiferent de ceea ce se va crede și se va raporta despre atitudinea sa. Părăsi sala de clasă, însă involuntar, când trecu prin dreptul unei oglinzi, remarcă fascinat lumina soarelui cum se reflecta cu putere, având irizații de curcubeu.  

 

— Să fii tu însuți și să fii natural asemenea luminii soarelui sau adierii vântului. Cred că acesta reprezintă etalonul după care trebuie să îmi trăiesc viața, îi răsună spontan în minte în timp ce se îndepărta tot mai mult de acel loc, iar imaginile se estompau înapoia sa.