Privesc pe fereastră trecerea lină a norilor, ce își proiectează umbrele asupra întregului pământ până la unirea sa cu cerul pe linia orizontului. Dansul norilor este unul dintre cele mai fascinante spectacole pe care le putem urmări, fiind mereu o schimbare într-un ritm lent, „Zen” aș adăuga, care se concretizează ca un ecou al permanentelor transformări ce marchează întreaga natură în orice parte a vastului univers. Deși fenomenul fizic al mișcării acestor mase imense de vapori a fost în mare măsură elucidat, totuși, jocul lor constituie o exprimare plină de patos și măiestrie a creativității naturii în schimbarea perpetuă ce se poate intui mereu la intersecția cosmică dintre spațiu și timp.
În aceste clipe de reverie am impresia transpunerii în lumi paralele ce își dispută întâietatea în a mă captiva cu atracția lor predominant spirituală sau materială în funcție de structura lor. Dar este posibil să existe astfel de lumi? Dincolo de scenariile de anticipație, cum se înțelege existența unui paralelism al formelor pe care le vedem și le intuim dincolo de limita vizibilului? Totul este doar un joc al imaginației, ce trasează lumi nevăzute pornind și întorcându-se către singura realitate în care de fapt, evoluăm?
Răspunsul exact va întârzia de-a lungul prezentei vieți, anume croită pentru a ne ascunde marele mistere ale universului, dar imaginația va continua să țeasă tot felul de plăsmuiri plecând de la proiecția amestecată a norilor pe suprafața denivelată a pământului. Iar aici nu mai este vorba de legile fizicii, deopotrivă, fiind implicate cele mai profunde dorințe și motivații ce ne urmăresc de-a lungul perioadei noastre de evoluție terestră. Din această mișcare a gândurilor se naște pasiunea, dorul, abnegația, dorința și zborul minții peste orizontul terestru, fapt care se numește imaginație.
Răsucind și dezlegând sub forma unor posibile interpretări umbrele proiectate de obiectele „cerești”, imaginația începe să plăsmuiască lumi noi, posibile sau plauzibile, și își creează propria ei explicație pentru tot ce există. Zâmbesc când îmi aduc aminte când, fiind copil, îmi ofeream cele mai năstrușnice interpretări la tot ce vedeam în jurul meu, fără a înțelege corect complexitatea realității la nivelul informațiilor de care dispuneam în acel moment. De fapt, fiecare dintre noi rămâne un copil ce află mereu lucruri noi și se minunează de fiecare dată de ceea ce există, sau ar putea exista, uneori nefiind posibil să facă distincția dintre acestea.
Știința este prin natura ei bazată pe scepticism, lucrând mereu sub semnul întrebării asupra ceea ce investighează. Dimpotrivă, arta este afirmativă, chiar dincolo de rațional, sondând în profunzime imaginația, acest tezaur al posibilului dincolo de limita restrictivă a probabilului, forțând exprimarea până la nivelul imposibilului, distorsionând chiar și cele mai bine așezate valori în cazul în care acest lucru este necesar. Pe aceeași linie, religia se agață ferm prin actul credinței de latura transcendentă, ce trece dincolo de ceea ce simțim direct sau interpretăm cu mintea noastră. Ea depășește arta, fiindcă numește imposibilul posibil și ceea ce nu se vede ca fiind perfect vizibil, de aceea, ea dezamăgește cel mai puternic, dacă „nu își ține cuvântul” în a ne conduce la seducătoarea promisiune a nemuririi.
De fapt, există o armonie desăvârșită între cele trei componente fundamentale ale ființei umane, mai precis, una care investighează prin întrebări, alta care explorează prin afirmații, iar cea de-a treia, prin „aruncarea” năvalnică dincolo de umbre prin actul mistic, dar transcendent, al credinței. Dacă una dintre componente lipsește, ființa umană nu va fi completă, iar ascensiunea ei va fi limitată în devenirea ei cosmică de la pământ la cer. Fiindcă presați de temporalitatea condiției prezente, trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne dezmeticim și să ne înălțăm vertical în următoarea treaptă a evoluției noastre ca ființe care într-o zi vor intra în lumea „zeilor”.
Zâmbesc când disting umbrele pașilor mei prin această viață începând din cea mai fragedă copilărie, mai ales, când îmi amintesc mulțimea de stângăcii cu privire la ceea ce am crezut, afirmat și încercat la acea dată. Uneori, am impresia că efortul de a merge pe propriile picioare nu s-a încheiat, ci mereu trebuie să mă izbesc de obstacole, să-mi adun puterile și să-mi corectez modul de a acționa pentru a progresa în arta de a mă deplasa cu ușurință prin decorul schimbător al existenței. Și de aceea, cred că sub o formă sau alta, vom rămâne niște copii mai mici sau mai mari, ce vor trebui să învețe continuu, fără ca acest proces să se oprească vreodată.
Privesc în jurul meu și observ tensiunea de pe fețele oamenilor, mersul lor grăbit spre diferitele destinații ale zilei și nopții, într-o alergare ce nu are sfârșit decât în ziua când puterile cedează definitiv și umbrele iau locul prezenței celor care au fost până de curând plini de vlagă. Această efemeritate a existenței, ce se topește după o durată mai scurtă sau mai lungă, m-a determinat că caut cu febrilitate „portalul” prin care se ajunge la „veșnicie”. Există un instinct lăuntric pus în noi, asemenea modului în care plantele simt puterea gravitației și se orientează vertical în sensul opus ei, ce ne îndeamnă mereu să căutăm, să nu ne lăsăm bătuți și să descoperim în final „ușa” nemuririi.
Dar, pe drumul prăfuit al pământului, acest instinct devine tot mai estompat prin detaliile, mai mult sau mai puțin plăcute, a ceea ce întâlnim. Întâmplări nefericite ne răpesc bucuria de a trăi și speranța unui progres real. Obstacolele, în loc să ne ajute să privim spre cer pentru a le depăși, ne determină în schimb să privim la detaliile lor neplăcute. Și nu întâmplător, în perioada contemporană pe care o trăim, scepticismul a înlocuit „zborul” imaginației artistice și „saltul” credinței ferme în realități veșnice. Paradoxal, acest scepticism ne ajută foarte mult în perfecționarea tehnologiilor de care ne folosim și în progresul științei, sub diferitele ei ramuri, dar ființa umană rămâne sărăcită prin lipsa celorlalte două componente vitale, care ar trebui să stea alături de „știință” încât experiența noastră să devină deplină.
Suntem tot mai „bogați” în lucruri materiale și mai „săraci” în cele spirituale, mai puternici în exteriorul nostru și mai slabi în interiorul ființei noastre. Când sfârșitul efemerității noastre se apropie, neliniștea ia locul bucuriei și disperarea ne aruncă într-un neant din care nu se mai iese. Și atunci, soluția imediată este uitarea, ignorarea acestui aspect neplăcut, fără a se intui că de fapt, adoptăm o atitudine defensivă în fața realității în care am fost aduși la existență. În loc să ne preocupe găsirea „tâlcului” vieții pe care o trăim, ajungem să ne lăsăm induși în eroare de formele schimbătoare din jurul nostru, care de fapt, niciodată nu vor ajunge la un final armonios, mișcările fiind reluate cu o periodicitate ce distruge chiar și cea mai educată răbdare.
Arta ne ajută să dăm farmec vieții. Exercițiul credinței ne oferă posibilitatea de a străpunge conceptual vălul de întuneric ce separă lumea aceasta de cea viitoare. Din această cauză, este important să dobândim acele deprinderi ce ne vor ajuta să avem un înțeles clar al „tâlcului” realității de care suntem înconjurați. Numai așa, spiritul uman va deveni pregătit pentru marele salt al nemuririi și va distinge calea, dincolo de umbrele proiectate de necunoscutul ce se desfășoară înaintea noastră.
Suntem încântați de operele artistice ale trecutului, mai mult sau mai puțin îndepărtat. Suntem surprinși de credința unor epoci în care oamenii își dedicau viață unui ideal transcendent. Dar opera cu adevărat artistică este rezultatul idealismului unui creator care a uitat pur și simplu de cadrul descurajator al vieții sale și s-a ridicat prin inspirație, imaginație și talent, deasupra condiției muritoare. Iar pentru cei care și-au trăit credința cu forța întregii lor vieți, se potrivește același model al transcenderii efemerului și străpungerii umbrei prin certitudinea veșniciei.
Dar omul modern se află într-o condiție dramatică, lipsit de arta care să-l încânte prin dezlănțuirea autentică a creativității și deopotrivă, separat de izvorul sublim, unic și de neînlocuit, al conștiinței existenței divinului în adâncul sufletului omenesc și deopotrivă, în înaltul cerului, mai presus decât orice alt lucru. Înconjurat de „jucării” mecanice și electronice, de tehnologii performante, dar fără suflet, și de calculatoare care gândesc asemenea nouă, dar nu au spirit, ci doar ne reflectă ceea ce gândim, omul zilelor noastre își trăiește clipa, încercând să uite de farmecul inspirației creatoare și de extazul atingerii transcendenței prin depășirea condiției muritoare.
Cu siguranță, dacă această lume va mai exista, în cele din urmă omul va ajunge să își pună singur capăt evoluției efemere din cauza lipsei de sens și civilizația se va prăbuși în barbarie și haos, ce nu va lăsa decât ruine în urmă. Fără latura estetică și fără cea transcendentă, gândirea științifică se va anihila pe ea însăși într-o spirală a scepticismului prin labirintul întrebărilor fără răspuns, care se vor strânge tot mai mult în jurul nostru și se vor multiplica la infinit dincolo de orizonul efemer al vieții noastre. Însă acest proces poate fi evitat, dacă vom ști să ne educăm gândirea și emoția pentru a contempla frumusețea existenței pe care o trăim, să primim lecția blândă a naturii, ce mereu se dăruiește renăscând mereu mai tânără și mai proaspătă, și în final, să adăugăm elementul transcendent al credinței, care nu este altceva decât ecoul nemuririi ce ne așteaptă la capătul tărâmului umbrelor prin care trecem în această viață efemeră.
