De pe terasa hotelului priveam valurile mării cum brăzdau suprafața orizontului până departe în zare. Strigătele pescărușilor sfredeleau liniștea zorilor de zi înainte de apariția zgomotului produs de nenumăratele autovehicule ale orașului. Mirosul sării se amesteca în bătaia vântului răcoros, totuși, plăcut la atingere, pe măsură ce rafale dinspre mare veneau asupra mea. Și amestecate cu aceste nenumărate senzații, o mulțime de imagini îmi veneau în minte din vremuri de mult apuse, care, prin alchimia misterioasă a memoriei, stăruiau cu prospețimea experiențelor din nou trăite la o aceeași intensitate dureroasă.
Îmi aduc aminte, când copil fiind, veneam în tabără pe litoral, de regulă, la Eforie Nord, cu dorința de a mă bucura de experiența atingerii mării. Valurile nu mă speriau, ci dimpotrivă, îmi generau o atracție irezistibilă. Știam să înot, puteam să mă deplasez cu ușurința pe suprafața apei, dar cel mai mult îmi plăcea să simt nisipul călcat sub picioare și curentul puternic ce mereu își schimba direcția ce te împingea înainte și înapoi fără vreo regulă.
Dialogul cu marea se rezuma la un joc al atracției și respingerii într-o succesiune imprevizibilă. În felul acesta, percep curgerea timpului prezent ca o scufundare într-un ocean de particule ce alterează regulile spațiului. Acesta din urmă ajunge să se fărâmițeze sub acțiunea picăturilor eterice ale vremii ce transformă și preschimbă chipul lucrurilor văzute. Imaginile trecutului apar și dispar înșiruite caleidoscopic. Trăirile asociate apasă cu putere asupra harpei sufletului. Noi impresii ies la suprafața cu intenția unei clarificări necesare, dar imposibil de realizat.
În cele din urmă, dificultatea integrării fragmentelor de memorie ajunge să mă obosească fiindcă etalonul logicii nu este capabil să pună ordine în trăirile ce s-au acumulat în nenumărate straturi de-a lungul vieții. Și atunci, mă las în voia valurilor timpului, care mă poartă pe drumuri ce mereu se schimbă în jocul dantelat al iluziei și realității efemere.
Pe măsură ce dansul imaginilor se încheie, reverberațiile armoniei îi iau locul. Cu vibrații ce transcend orizontul imediat și pe măsură ce orizontul privirii devine mai clar, lumina sensului ce străbate veacurile începe să se facă simțit, deși el nu poate fi redat prin cuvinte. Fiindcă undeva, dincolo de înțelesul obișnuit al vorbirii, se așterne infinitatea combinațiilor posibile, ce niciodată nu va fi epuizat, indiferent de mulțimea invențiilor lingvistice.
Din nou, disting profilul nisipului de pe plajă, undeva în Mamaia, loc prin care am trecut de nenumărate ori. Disting valurile mării, care macină, asemenea timpului, stâncile adâncului și le transformă în particule fine pe care le aruncă pe mal împreună cu o puzderie de cochilii ale diferitelor animale marine. Acest lucru mă conduce să contemplu efemeritatea obiectelor realității până la punctul în care se pare că distrugerea va deveni universală, imposibil de evitat.
Neașteptat, gândul îmi devine atras de imaginea răsăritului de soare, care m-a fascinat de fiecare dată de când am venit pe aceste meleaguri. Din fericire, de pe litoralul românesc este imposibil să vezi asfințitul în mare al soarelui, însă răsăritul său se profilează magnific în fiecare dimineață. Prin raze strălucitoare de culoare galben-portocalie, astrul generator de lumină se ridică din mare înconjurat de raze ce se proiectează magnific pe fundalul cerului. Acest spectacol se desfășoară pe durata câtorva zeci de minute până când intensitatea sa devine prea puternică pentru privirile noastre. Acest salut oferit de soare întregii naturi pune în mișcare totul și determină uitarea instantanee a nopții, care a trecut împreună cu visele, himerele și umbrele ei.
Însemnătatea răsăritului de soare a fost avut în vedere în toate culturile majore ale lumii. De exemplu, egiptenii se temeau ca nu cumva soarele să nu mai răsară pe cer după trecerea nopții. O astfel de viziune a propulsat cultul astrului zilei în centrul sistemului religios. Acest gând mă determină să reflectez din nou, dar într-o direcție diferită.
Amintirile se preschimbă într-un nisip dens sub acțiunea devoratoare a timpului, însă imaginea răsăritului de soare îmbracă viziunea prezentului și perspectiva viitorului. Cumva, noi, ființele omenești, avem această vocație a viitorului și mai puțin, sau chiar deloc, a trecutului. O senzație de zădărnicie ne întâmpină când încercăm să ne cantonăm în experiențele și evenimentele din timpul ce s-a scurs. Aceasta reprezintă o dimensiune insondabilă a realității prin care trecem. A insista asupra ei reprezintă o greșeală.
Mai importantă rămâne capacitatea de a trăi în fiecare zi experiența răsăritului de soare. Să iei viața de la capăt zilnic, reprezintă un act de înțelepciune. Să trăiești la maximum clipa prezentă înseamnă să te bucuri de darul vieții. Să ignori umbrele ce încearcă să se aștearnă în inima ta, îți oferă posibilitatea de a fi cu adevărat fericit. Și de aceea, în acea dimineață în care priveam superbul răsărit de soare de pe terasa unui hotel de pe litoral, am înțeles că dincolo de crepusculul dimineții se află, cu siguranță, o nouă zi.
Bineînțeles, există un crepuscul al asfințitului asupra căruia stăruie involuntar mintea noastră, adică o viziune ce se termină cu întunecimea impenetrabilă a nopții. Asemenea unor tentacule invizibile, această imagine ne sfredelește inima și ne tulbură emoțiile prin așteptări negative pline de neprevăzut. În această perspectivă dureroasă mi-am petrecut o mare parte a vieții până când am ajuns să sondez adâncimea abisului existențial, ce tinde să distrugă bucuria vieții.
Din fericire, ceva din interiorul meu a refuzat să meargă până la capăt pe acest drum și astfel, am intuit realitatea celuilalt crepuscul, de dimineață, care are un înțeles diferit. Este ca și cum ai intra pe un alt tărâm în fiecare zi. Realitatea poate fi similară, deși ea se schimbă cu fiecare clipă. Ziua de astăzi poate să semene cu cea de ieri, dar are multe detalii schimbate, cel mai important factor fiind timpul, care a alterat creativ spațiul pe care l-am părăsit o dată cu începerea nopții.
Și astfel, am părăsit terasa de pe care priveam tăcut nașterea unui nou spațiu-timp cu hotărârea fermă de a nu mai lăsa niciodată ca perspectiva apusului să îmi umbrească ziua continuă pe care mereu doresc să o trăiesc de acum înainte. Acest salt de perspectivă m-a determinat să împărtășesc impresiile ce m-au condus la intuiția începutului ce se desfășoară în fiecare experiență prin care trecem. A distinge embrionul vieții în țesătura prezentului reprezintă fundamentul înțelepciunii practice pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă.
De aceea, puterea de a privi dincolo de întuneric ascunde vocația de a fi capabil să distingi răsăritul soarelui în fiecare zi și de a înțelege că un nou continuum spațiu-timp ne este pus la dispoziție. Trecutul s-a fărâmițat în particule de nisip, dar prezentul și viitorul se desfășoară larg înaintea noastră. De fapt, aici se află capacitatea de a trăi zilnic în perspectiva renașterii și regenerării interioare. Cât de înălțătoare ar fi gândurile noastre dacă le-am lăsa să se prindă de tabloul luminos al zilei, ignorând umbra nopții ce se așterne în urma noastră!
