De multe ori am senzația că sunt doar un simplu spectator al propriei mele vieți, un fel de martor tăcut în fața unor evenimente asupra cărora nu am control. Alteori simt că privesc ceea ce mi se întâmplă asemenea unei persoane căreia i s-a impus doar să se uite la jocul pe care alții îl fac cu propriul ei destin, incapabilă să influențeze ceea ce se întâmplă în derularea rundelor succesive ale confruntării dintre echipe mediocru alcătuite, ce își urmăresc interesul personal și nimic mai mult. 

Astfel de descrieri sunt revoltătoare chiar prin simpla lor menționare, totuși, ele redau condiția nefericită a celor care au avut neșansa de a se naște și trăi în societăți nedemocratice, din acest punct de vedere comunismul fiind un bun exemplu. De fapt, într-un astfel de sistem social profund injust, individul nu dispunea decât de un set extrem de redus de libertăți fundamentale, cenzura funcționând la toate palierele de organizare. 

Este adevărat că avantajul major al unei astfel de orânduiri era acela de a permite concentrarea maximă a resurselor unei națiuni în mâna unui grup restrâns de persoane, făcând posibilă inițierea așa numitelor „proiecte faraonice”, mai mult sau mai puțin utile funcțional, dar emblematice în preaslăvirea marilor conducători. Astfel de realități nefaste au putut fi observate și în spațiul românesc în perioada „sistematizării” orașelor țării, schimbării arhitecturii urbanistice a capitalei și în realizarea marilor construcții socialiste, care ulterior s-au dovedit a fi niște realizări lipsite de conținut. Cu toate acestea, scopul a fost atins, mai precis, acela de a imprima în mentalul colectiv proiecția paranoică a unei ideologii manipulative și toxice pentru toți cei expuși influenței acesteia. 

De fapt, nocivitatea mentalităților și obiceiurilor deprinse în „Epoca de aur”, se poate observa în prezent prin deruta continuă a societății românești, incapabilă să își identifice reperele în raport cu care să se dezvolte. Prin distrugerea sistematică a creativității și inițiativei personale, prin deformarea noțiunilor fundamentale privind adevărul, binele și frumosul, precum și prin generarea unor categorii sociale dependente economic și ideologic de regimul totalitar, șansele redresării democratice ale României au fost semnificativ reduse. De aceea, rulajul generațiilor ulterioare s-a dovedit insuficient pentru înlăturarea umbrelor plasate de vechii conducători în conștiința colectivității din care suntem condamnați să facem parte. 

Prin urmare, toate eforturile de relansare a societății românești au avut un final lamentabil, neputând să aducă o schimbare pozitivă a realităților zilnice. Mai mult decât atât, criza socială prelungită a accentuat dramele individuale ale unor generații ce nu își mai găsesc menirea în locurile natale, fapt distructiv în modelarea tineretului ce a avut neșansa de a se naște în această țară. În plus, spiritul de îmbogățire prin orice mijloace, inclusiv prin călcarea în picioare a semenilor, a agravat declinul apartenenței comunitare și a deteriorat conștiința că facem parte dintr-o națiune. În consecință, aproape fiecare tânăr a ajuns să își dorească să plece, ba chiar să fugă, din România, să evadeze din „lagărul” lipsei de perspectivă și al șomajului perpetuu. În realitate, desprinderea de comunism este realizabilă numai prin promovarea valorilor autentice și prin demararea marilor proiecte, cu adevărat benefice pentru întreaga colectivitate, lucru ce presupune respectarea normelor onestității, abnegației și onoarei, afectate în cel mai înalt grad de orânduirea trecută. 

Criza prezentă a societății românești presupune o reconstrucție materială și morală fără de care țara noastră se va prăbuși ireversibil, anulându-se tot ceea ce s-a realizat în ultimii două sute de ani. Dezinteresul și diletantismul pun în primejdie existența noastră ca națiune. Condiția de spectatori în care am fost „programați” de vechiul regim, ne condamnă la distrugere sigură într-un timp scurt. Nu trebuie să ne jucăm cu ocaziile pe care istoria ni le oferă, fiindcă într-o lume aflată în schimbare, oportunitățile prezentului nu vor mai reveni în viitor. De fapt, în acest efort al supraviețuirii pe care fiecare dintre noi îl depune zilnic, ratarea ocaziilor se plătește scump. 

Dacă ne vom uita în jurul nostru ca arie geografică, vom observa că fiecare țară caută să își întărească structurile de organizare, reducând dezbinările interne. În fața crizei prezente a capitalismului mondial, disensiunile de orice fel ne slăbesc tot mai mult, generând vulnerabilități dificil de remediat. Faptul că am fost obișnuiți să fim spectatori pasivi în jocul vieții, în timp ce alții ne hotărau destinul, ne-a condus la optica neimplicării, așteptând mereu ceea ce se hotărăște „de sus”. Această mentalitate nefastă se regăsește în mai toate organizațiile și instituțiile, fie ele de stat sau private, fapt ce nu permite descătușarea energiilor latente ale societății, precum și ale indivizilor ce o compun. 

De aici decurge straniul sentiment de neputință, care ne paralizează gândirea în găsirea unor soluții autentice pentru provocările momentului. Este demoralizantă imaginea orașelor îmbătrânite ale României, populate de pensionari dependenți de un sistem de stat falit, ce își trăiesc ultimele decade ale vieții alături de copii lăsați în țară de părinți aflați la muncă în străinătate și de șomeri fără număr, disperați de faptul că nu își pot plăti ratele la bancă și nu au nicio perspectivă de reangajare, fiind nevoiți, mai devreme sau mai târziu, să ia drumul „bejeniei” printre străini. 

Dincolo de scandalul politic ce nu se mai termină, în care diferitele partide își dispută resursele tot mai puține ale țării și de zgomotul mediatic produs de emisiuni „formatoare” de opinie publică, se derulează realitatea cenușie și tristă a unei nații, ce nu a reușit să se desprindă de pe scaunul de spectator al propriei vieți, care stă pasivă în așteptarea acelei frângeri dureroase, ce nu va mai lăsa nimic în urmă. Ironic, imnul național se numește „Deșteaptă-te române”, dar a dispărut de mult fervoarea și zelul celor care l-au cântat pentru prima dată în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania. Somnul și amorțeala au pus iarăși stăpânire peste spațiul românesc. Mirajul unor nimicuri iluzorii continuă să capteze atenția milioanelor de români, ce stau hipnotizați în fața canalelor media fără a întreprinde nimic pentru a ieși din situația nefastă în care se găsesc. 

Fără descătușarea creativității și talentului autentic, aceste resurse bogate ce zac îngropate adânc în sufletul românesc, nu va fi posibilă redresarea țării noastre de care, fie că o iubim sau nu, depindem cu tot ceea ce suntem și avem. Fără canalizarea pozitivă a energiei nestăvilite a tinerei generații, nu se va opri căderea în abisul fără întoarcere al dezintegrării morale și fizice ale națiunii din care facem parte. Familia și poporul nu ni le alegem, ci ele sunt un „dat” al fiecărui om care intră în lume, iar datoria față de ele este necondiționată, indiferent cât de bine sau de rău am fi tratați. 

Trebuie abandonată această mentalitate lașă de a fugi din fața realității, de a ne tăgădui frații de familie și de limbă, abandonându-ne în brațele seducătoare, dar totuși, disprețuitoare și crude, ale străinătății. Locul nostru este în această țară frumoasă, bogată în resurse și primitoare. Însă, trebuie să ne schimbăm comportamentul, să ieșim din condiția de spectatori ai propriei vieți, să ne investim talentul cu speranță și credință pentru generația prezentă, precum și pentru cea viitoare. Egoismul consumist, deopotrivă cu cel comunist, trebuie să înceteze. Cultura orientării pe sine, articol de import ce are consecințe devastatoare, trebuie să fie înlocuit de omenie, altruism și idealul renașterii noastre ca indivizi și națiune. 

În ce mă privește, am convingerea că prezenta stare de lucruri poate fi schimbată, că renașterea României este posibilă, dar o reformă serioasă trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi. Condiția de spectator trebuie să fie înlocuită cu cea de actor, de participant activ, care nu permite altuia să îi joace viața așa cum dorește. Aici este esența democrației. Acest lucru este vizibil în societățile avansate, fapt pentru care guvernele din acele țări nu își permit să ia orice decizii fără a fi sancționate imediat de public și forțate să își revizuiască hotărârile, ce aduc atingere bunăstării națiunii. 

Dictatura se impune brutal de simplu. Însă democrația se învață pas cu pas, etapă cu etapă, progresând mereu. Despotismul nu necesită acordul maselor și impune domnia bunului plac a celor aflați în frunte. Însă democrația presupune acord și consens social, conducând treptat la o societate în care să avem loc cu toții și să ne bucurăm de viața pe care o avem de trăit pe pământ. De aceea, dictatorii nu au nevoie de școală, dar o conducere democratică presupune un sistem de educație bine pus la punct împreună cu o integrare socială și economică, bazată pe competența tinerilor ce ajung la vârsta maturității. 

În ciuda amintirilor dureroase din perioada comunistă și a multiplelor nedreptăți pe care a trebuit să le îndur, niciodată nu am reușit să urăsc această țară și să mă abandonez condiției pasive de spectator. Dimpotrivă, am crezut, și am încă această convingere, că destinul României este altul, că într-o zi soarele își va trimite razele și peste noi, că putem deveni o națiune puternică și respectată în Europa și în lume. Dar un astfel de proiect are nevoie de actori, regizori și scenariști, care să vină din rândul milioanelor de spectatori ce asistă pasiv la trecerea vieții în așteptarea venirii neantului nimicitor. Această programare trebuie să înceteze, fiindcă în adâncul conștiinței noastre setea de a trăi este mult mai puternică decât orice falsă educație pe care am primit-o de-a lungul vieții. Chemarea pe care o avem este de a face ca România să renască din propria ei cenușă și să iasă din orizontul negru în care a fost aruncată de sorții nedrepți ai istoriei.