Sunt mereu nostalgic, când contemplu trecerea timpului și constat cum urma prezentului se pierde într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și este tragic faptul că nimic nu rămâne din tot ce a fost iar amintirile se proiectează virtual, undeva în vecinătatea fantasticului, amestecându-se cu plăsmuirile imaginației până când nu mai există o distincție clară între ele. Și de aceea, confuzia dureroasă dintre realitate și dorință produce o suprapunere de planuri ce ne împinge spre abisul pierderii conștiinței de sine și a ceea ce suntem cu adevărat. 

De fapt, ființa umană comportă o definiție dinamică, supusă unei perpetue transformări de la copil spre adult și după aceea, spre zenit și apus de existență, dincolo de care logica se oprește neputincioasă în a mai discerne un nou tărâm. Iar această limitare a orizontului ne determină să ne concentrăm strict pe ceea ce vedem, lucru ce ne induce o senzație abisală pe măsură ce marginea acestuia se apropie tot mai mult de noi, fără a putea să evităm coliziunea finală, în urma căreia nu rămâne decât neantul. 

Este tristă condiția umană, cu accente dramatice progresând către o tragedie pe care o trăim inevitabil pe drumul ce leagă trecutul de viitor, prezentul fiind doar o secvență scurtă ce dispare de îndată ce am zărit-o. În acest sens, timpul este cel mai puternic agent coroziv al universului, transformând materia oriunde o găsește în cuprinsul spațiului și simplificându-i formula de compoziție până la dispariția totală. Deopotrivă, timpul este cel mai mare adversar al existenței noastre efemere, un devorator al vieții și al oricărei exprimări a naturii în mijlocul căreia trăim. 

Dar fără timp, nu am putea să trăim, derularea acestuia oferindu-ne călătoria prin existență cu toată suita ei de bucurii și tristeți, împliniri și dezamăgiri, urcări și coborâri, de multe ori abrupte. Timpul este un mare creator de forme, el, cel care ulterior le distruge, cu plăcerea masochistă a eternei prefaceri și renașterii a ceea ce a fost pentru a înlocui ceea ce există, într-un joc nesfârșit, ale cărui reguli le intuim uneori fragmentar, dar niciodată pe deplin. 

Chiar și așa-zisele legi ale naturii, nu sunt altceva decât observații mai mult sau mai puțin îndelungate ale acțiunii timpului asupra materiei, ale acestei eroziuni continue dinspre forme complexe către altele simple, pentru ca ulterior ordinea să se inverseze, iar maestrul creator al devenirii să nască modele complicate, până când aceste noi plăsmuiri ajung să se prăbușească sub propria greutate, făcând loc haosului și întoarcerii simplității. Așa se întâmplă deopotrivă la nivel social, ba chiar istoric, prefacerile urmând traiectorii nebănuite, ondulații în nisipul eternității din care provine și în care se întoarce nimeni altul decât el, timpul. 

Și propria persoană, supusă acțiunii acestui factor distructiv și creator, se confruntă cu aceleași conflicte pe care trecerea timpului le generează, cu contradicții parcă anume făcute pentru a produce o mișcare continuă, uneori spasmodică, alteori lină, către un final, care la momentul prezent nu ne spune nimic precis. Copilul de ieri este străin de adolescentul de astăzi, prefacerea fiind profundă, chiar dramatică în disjuncția pe care o realizează între aceste două etape ale vieții. Iar adolescentul de astăzi va deveni un străin față de adultul de mâine, care va arunca la coș idealurile de o clipă ale unei perioade relativ scurte din viață, pentru a deveni ființa pragmatică și dispusă la compromis din rațiuni de supraviețuire de mai târziu. Iar adultul puternic și sigur pe sine va deveni în curând bătrânul șovăielnic și mereu bulversat de o lume ale cărei reguli nu le poate înțelege, trăind în imaginație acele „vremuri bune”, când viața i se desfășura la picioare cu ispititoare oportunități și nesfârșite alegeri. Ce diferență de la o etapă la alta! Ce schimbare tragică între momentele vremelniciei condiției noastre umane! 

Am avut ocazia să trec prin locuri pe care nu le mai revăzusem de peste câteva zeci de ani, deși locuiam în același mare oraș. Impactul întâlnirii unor fragmente de realitate care cândva îmi erau familiare a fost puternică, ca și cum numai o săptămână trecuse din vremea când treceam pe străzile aglomerate și pline de praf ale acelor locuri. Dar totul nu era decât un joc al imaginației, fiindcă deja „cochilia” devenise goală. Viața mea dispăruse din acea felie de realitate, rămânând doar anumite elemente fizice degradabile treptat sub acțiunea timpului. 

Acest joc al iluziei amintirilor ce refuză să dispară, dar care generează impresii puternice, chiar și în prezent, ne menține pentru o vreme senzația că suntem încă stăpâni pe situație, că putem face încă aproape tot ce ne dorim, că mereu câmpul alegerilor se va deschide generos înaintea noastră. Dar realitatea este cu totul alta. Fiecare pas făcut pe axa timpului reprezintă în mod dureros o restricționare tot mai accentuată, până când „înghețul final” pune capăt unei alergări ce s-a întins pe mai multe decenii, foarte puține dacă stai să te gândești cât reprezintă acestea la scara universului infinit! 

Dar nu doresc să induc o notă pesimistă, fiindcă viitorul există mereu dincolo de clipa prezentului, valențele sale nefiind clar înțelese și posibilitățile pe care le aduce neputând fi restricționate pe deplin. Uneori, anumite căi se închid pentru a face loc altor drumuri ce urmează să se deschidă. Ceea ce a fost un exces de energie în clipele tinereții, se poate converti în anii maturității, în puterea de a pătrunde tainele existenței, undeva dincolo de suprafața ondulată a prezentului. Iar în final, cine știe dacă nu cumva stingerea existenței efemere nu reprezintă altceva decât trecerea printr-un portal ceresc spre o condiție mai înaltă, într-o secvență a universului în care acțiunea timpului își pierde acțiunea distructivă? Cine poate ști acest lucru? Greu de spus! Dar intuiția ne poate ajuta acolo unde logica își atinge limitele. 

Nu doresc acum să susțin demersul transcendent al religiei și filozofiei, fiindcă nu am calitatea de a recomanda o anumită cale, acest lucru fiind supus propriei deveniri a fiecăruia, care diferă substanțial de cea pe care eu merg în clipa de față. În același timp, am intenția de a sublinia necesitatea cugetării asupra naturii timpului, acest prieten și vrăjmaș al umanității, și detașării de implicarea excesivă în materialitatea lumii în care trăim. De multe ori, dorința de a avea, de a deține tot felul de valori materiale, ne blochează pe calea avansării în ce privește cunoașterea universului în care trăim. Sunt multe persoane care își dedică timpul efemerității lor pentru acumularea obsesivă de obiecte și mijloace, strângând provizii pentru sute de ani și lăsând o amprentă grotescă în urma lor. Mai există persoane ahtiate după putere, acaparând cu avariție poziții de răspundere de unde să comande peste ceilalți, care să le ofere senzația că sunt un fel de semizei plasați mai sus decât cei muritori. Jocul politic se bazează pe o astfel de dominație absurdă, ce sfârșește în distrugere și dezamăgire. 

Alteori există situația stranie, când scopul vieții este orientat către satisfacerea plăcerilor costisitoare și poftelor de orice fel, trecând dincolo de simpla, dar profunda, bucurie a vieții. Și aici, puterea de a chefui se micșorează în timp, slăbind ființa umană și accentuând decăderea ei, ce se termină abrupt în chip neașteptat. 

Prin urmare, câtă vreme ne aflăm pe puntea prezentului ce unește trecutul de viitor, este util să nu ne atașăm de jocul iluziilor, ci să folosim șansa vieții pentru a o transforma într-o experiență a cunoașterii, ce ne deschide trecerea către un orizont superior. Pornind de la această imagine a călătorului printr-o lume străină, ne vom transforma împreună cu timpul și vom sublima progresiv în natura sa, ce nu cunoaște atașament față de ceea ce există, ci mereu se îndreaptă către ceea ce va fi. Abandonând structurile nefinalizate și ruinele unor monumente dispărute, cel care călătorește cu timpul, are satisfacția de a nu se mai atașa de materialitatea lumii, putând astfel, să treacă la final prin portalul ce duce în nemurire, o condiție a cărei existență deși pare ilogică minții, totuși o simțim ca fiind adevărată în inima noastră. 

Și cine știe? Poate ființa umană nu este altceva decât un fragment de timp ce traversează spațiul și materia, așa cum cuantele de energie, sau fotonii, călătoresc pe nesfârșitele întinderi ale eternității. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că timpul reprezintă structura fundamentală a ființei noastre și undeva, prin intermediul său, ne vom reîntâlni cu toții într-un alt spațiu și sub un alt orizont, nespus mai generos decât cel prezent în clipa de față!