În mijlocul unui ev ce se transformă neîncetat am apărut și noi, generația celor născuți în anii de apus ai erei comuniste. Deși această trecere spre asfințit a durat destul de mult, iar zenitul s-a prelungit dincolo de orice limită, orizontul schimbării este însă tot mai aproape. Indiferent că ne place sau nu, ceasurile astrale au o precizie ce nu poate fi pusă la îndoială decât de cei care nu au răbdare să înțeleagă, sau măcar să perceapă, trecerea clipelor înșiruite ordonat pe axa timpului. Deși am putea încerca să oprim această devenire, tot ne-ar fi imposibil, fiindcă ar fi ca și cum am dori să oprim revărsarea mării în ocean. Nimic nu oprește schimbarea naturii, societății și universului în care trăim, un macrocosmos ce întinde pe spații nesfârșite, ce nu vor putea fi înțelese niciodată pe deplin. 

Cu toate acestea, omul, această îngemănare paradoxală dintre spirit și materie, încearcă să se autodefinească din postura de zeu al naturii, împărat peste atomi și energiile telurice primordiale. În imaginația sa de excepție, decade adeseori, crezând că lucrurile pe care le zămislește vor dura veșnic. Prins în jocul vieții, uită repede că este muritor. 

Cât de mult valorează o clipă de viață? Dar o zi, cât preț ar putea avea? Și cine ar putea adăuga timp la propria existență, cumpărându-l cumva de la un talcioc cosmic? Bineînțeles, acest lucru este imposibil, dar imaginația refuză limitele cosmice, forțează corpul material dincolo de frontierele ei firești, târând-o prematur în neființă. Și ce rămâne atunci, decât ruină și deznădejde, și mai ales, un amar pustiu? 

Totul este făcut să dureze doar pentru un timp. Ere, epoci și se duc, unele după altele, pregătind etapa următoare și preluând doar pe cei care, într-un fel sau altul, s-au pregătit, învățând lecția transformării interioare deopotrivă cu schimbarea perpetuă a cosmosului înconjurător. Știința ce se preschimbă în auto-cunoaștere are o valoare neprețuită într-un astfel de context, oferind posibilitatea trecerii de la un ev la altul, de la o dimensiune la alta, pentru ca la final, prin marele salt, să se atingă nemurirea. Pare surprinzător, chiar nebunesc, un astfel de gând, dar prinși în ghearele temporalității, puțini oameni reușesc să se elibereze de legăturile fatale ale efemerității clipei, ce piere imediat ce apare. 

Destinul omului este grandios, dar realizabil numai prin atașarea fermă de principiile ce guvernează transformarea ireversibilă a universului. În afara supunerii față de aceste legi, ființa umană este la fel de neputincioasă ca un asteroid sortit arderii în atmosfera densă a planetelor pe lângă care trece sau prin topirea definitivă în sorii incandescenți din cuprinsul spațiului infinit. La nivel global, umanitatea va face saltul în Noua Eră, dacă se va organiza pe nivele superioare celei prezente și va progresa prin zămislirea de sisteme mai perfecționate decât cele actuale, ce vor armoniza dorințele societății omenești cu esența creației în mijlocul căreia existăm. Prin punerea de acord cu aceste legi imuabile, umanitatea va progresa la nesfârșit și transformarea îi va fi înălțătoare și ziditoare pentru eternitate. 

Ne temem de natură. Ea ni se înfățișează ca un monstru capricios, ce ne domină și ne aruncă în tenebrele adâncului fără fund. Ne temem de noi înșine. Ne este frică să contemplăm abisul din noi, ce se deschide prăpăstios, sorbindu-ne imaginația asemenea unei găuri negre de pe bolta cerească. Ne temem unul de altul. Ne respingem la fiecare pas, încercând să profităm cât mai mult unii de alții, uitând că doar împreună vom reuși în marea aventură a vieții vom forma un tot inseparabil, ce va exprim plenar noțiunea de om. În schimb, ne prindem cu nădejde de ceea ce piere, de valori materiale, perisabile prin natura lor, ce dispar o dată cu simpla întrebuințare. Ne agățăm cu disperare de tradiții și forme, dar ignorăm esența ce se descoperă dincolo de aparențe. Reprimăm gândul veșniciei și urâm pe cei care ne aduc aminte de ea. Ne creăm o lume atipică, izolată de univers, evoluând amorf și schizofrenic prin încălcarea flagrantă a marilor legi ce se exprimă prin bine, adevăr și frumos. 

Și atunci, surprinși de consecințe, ne topim în așteptarea unei judecăți ce nu va fi o veste bună, a unei examinări pe care o negăm, asemenea delicventului ce refuză aducerea în fața curții de judecată. Și astfel, ura împotriva semenilor, violența împotriva universului, și chiar împotriva propriei ființe, amorsează distrugerea personală și colectivă, asemenea unei bombe sinucigașe, declanșate prin gestul nebunesc al aruncării fără a te gândi în vâltoarea evenimentelor, uitând de sine și sfidând consecințele. Este acesta un eroism? Nicidecum, ci reprezintă elanul celui care se răzvrătește împotriva legilor ce guvernează lumea și a celui ce nesocotește autoritatea Creatorului asupra noastră, prin faptul că ne-a zămislit în condiția umană. În cele din urmă, teribila frică de moarte ne anihilează puterea, ne deformează și ne aruncă în întunericul neființei. 

Însă, dincolo de toate aceste realități ce evoluează negativ, se discerne cu ușurință strălucirea cunoașterii ce nu poate fi ascunsă, asemenea unei lumini ce vine din adâncul ființei noastre ca răspuns la chemarea cuvintelor ce dau naștere unui nou ev și unei noi vieți. Și astfel, renașterea devine posibilă, aparenta cădere devine o treaptă către mai sus. Pare un joc straniu de limbaj, dar reprezintă o realitate palpabilă, ce se acordează pe sunetele fundamentale ce unesc cosmosul, în tot cuprinsul său. Este muzica ce vine din sferele eterne, de la Marele Autor, cu o descoperire inexprimabilă la început, dar la final, lămurită, legată de ceea ce vom fi, dacă răspundem chemării de a deveni oameni adevărați, prin unirea spiritului cu materia și a cerului cu pământul. 

Și astfel, prin accederea la transformarea deplină, intenția Creatorului ne devine tot mai clară, frica dispare și puterea înlocuiește slăbiciunea. Totul devine posibil. Omul neputincios dobândește o forță irezistibilă. Viața înlătura moartea. Este acesta un joc al imaginației? Într-un fel da, însă al unei gândiri ce se articulează ferm pe realitatea primordială și adevărul divin. Schimbarea este posibilă oricând. Nicio cădere nu va rămâne ireversibilă, dacă vom avem tăria de a face pașii necesari, ce vor declanșa proceselor regeneratoare din ființa umană, realitate valabilă pentru individ, societate și univers. Avem înaintea noastră o aventură a cunoașterii pe care nu trebuie să o ratăm printr-o risipire, sau ignorare, a ocaziilor ce ni se oferă cu generozitate în clipa de față. Transformarea realității continuă, cu sau fără acceptul nostru, pe drumul ce i-a fost destinat din eternitate. Clipele se succed ordonat pe axa timpului, urmând traseul ce le-a fost prescris. Numai omul rătăcește haotic printr-un univers străin și gol, fără să realizeze că se află nu pe o planetă aruncată în cosmos, ci în mijlocul unui Templu sfânt, ridicat în cinstea Marelui Creator. Cine citește, să ia aminte și să înțeleagă!