Nu trebuie să surprindă pe nimeni gândul sfârșitului lumii în condițiile în care tot mai multe argumente se acumulează dramatic structurând o viziune nu tocmai optimistă cu privire la viitor. Dar nici nu este cazul să alunecăm spre pesimism, ca urmare a zvonurilor răspândite de mulți „profeți” de ocazie și jurnaliști dornici de un material senzațional. În plus, majoritatea producțiilor cinematografice și de televiziune continuă să exploateze o astfel de tematică din dorința de a oferi „senzații tari” celor care au devenit dependenți de televizor, smartphone și calculator. De aceea, abordarea temei sfârșitului civilizației comportă o paletă largă, extremele fiind cel mai ușor de urmat prin deformarea voită a subiectului de discuție, care conduce, mai devreme sau mai târziu, la banalizarea gravității sale. 

Încă din primele secole ale ciclului istoric în care se încadrează și scurta noastră viață, subiectul finalului a fost mereu de actualitate. Exprimarea cea mai concretă a acestei tendințe se poate urmări la toate popoarele lumii, „numărătoarea inversă” având la bază diferite calcule derivate din observarea deplasării astrelor pe bolta cerească. Dacă am fi trăit într-o perioadă de la începutul istoriei, atunci, cu siguranță, privind spre cer am fi avut senzația că observăm un imens orologiu cosmic, care, sub o formă sau alta, imprimă anumite ritmuri realităților terestre, similitudinea mergând uneori până la sincronizarea și fuziunea dintre cer și pământ. 

Trăind între aceste două mari „planuri” ce se intersectează pe linia orizontului, omul a fost devenit astfel martorul armoniei și contradicției dintre cele două, experimentând tensiunea celui prins la mijloc între două forțe ce își dispută supremația. Însă, de fiecare dată cerul a avut atuul de necontestat al stăpânirii timpului, pământul trebuind să se mulțumească doar cu secțiunea limitată și temporară a spațiului. De aceea, „numărătoarea inversă” a avut o influență puternică asupra tuturor concepțiilor despre lume și viață de pe tot cuprinsul mapamondului, consecința imediată fiind o profundă teamă mistică în încercarea de prevenire a marii catastrofe, când pământul, fie va fi înghițit de apele mării, fie va fi topit de un foc venit din cer, când marele orologiu cosmic va fi atins numărul deplin al ciclurilor astrale acordate răzvrătitei planete Pământ. 

Astfel se traduce interpretarea majoră a mesajului religios încifrat sub felurite forme la diferitele popoare, acest lucru conducând inevitabil la cerințele judecății, pedepsei și restabilirii ordinii. Mai precis, universul are o serie de legi imuabile care, dacă sunt încălcate, aduc după sine mânia zeilor asupra celor care au nesocotit autoritatea cerului. Din această cauză, introducerea unor ritualuri de „îmbunare” a divinității a reprezentat următorul pas logic în prevenirea „apocalipsei”, adică sfârșitul lumii. De aceea, orice gen de practici religioase au de la origine drept scop final prevenirea, iar alteori înlăturarea, dizgrației divine asupra comunității umane. 

Tema „blestemului” poate fi cu ușurință pusă în evidență chiar la o analiză sumară a curentelor spirituale și filosofice, indiferent de zona geografică, conturând o preocupare constantă ce transcende veacurile. Rezolvarea este însă de fiecare dată diferită, antichitatea dând mărturie despre jertfe sângeroase, inclusiv umane, înlăturate numai prin trecerea la monoteism. În ce privește evul mediu, ritualul de sacrificiu și-a continuat evoluția sub o formă spiritualizată, cu accente puse pe „evlavia” personală. Cu toate acestea, conștiința umană niciodată nu s-a simțit la adăpost față de „stihiile” primordiale, fapt pentru care, în cele din urmă, a trecut la elaborarea de tehnologii sofisticate cu scopul stăpânirii naturii. 

Însă, este greu de crezut că în epoca modernă, și mai ales în zonele dezvoltate ale lumii, tema blestemului să mai genereze un ecou semnificativ. Grație dezvoltării cunoașterii științifice și tehnologiei, multe temeri „sacre” au fost demitizate și au primit o explicație rațională. Cu toate acestea, tensiunea interioară în fața unui univers straniu și misterios, a continuat să evolueze generând angoasele și spasmele omului contemporan în fața unui „necunoscut” ce stă gata în orice clipă să invadeze și să distrugă realizările prezentului. Din această frică ancestrală aducătoare de vinovăție, care a fost resortul intim al nevoii de religie, s-au născut nevrozele, depresiile și complexele miliardelor de oameni ce populează regiunile prospere ale umanității. 

Locul religiei a fost luat de cel al științei. Confesarea la un duhovnic s-a transformat în consilierea de specialitate a unui psihoterapeut. Ritualul bisericesc a fost transformat în „cultul” mall-ului și al shopping-ului mai mult sau mai puțin extravagant, pentru ca la final mondenul și divertismentul să detroneze cu relativă ușurință, orice interes spiritual aparținând etapelor „depășite” ale istoriei. Cu toate acestea, condiția umană nu s-a modificat în esența ei, ci doar în ceea ce privește aspectul exterior, mai bine ambalat decât în trecut, dar mai lipsit de rezistență, dată fiind cultura economiei de „consum”, ce nu produce mărfuri de folosință îndelungată și nici de calitate. 

Orice lucru pe care îl studiem în jurul nostru are o anumită durată de existență dictată de substanțele din care este alcătuit și de utilitatea pe care ne-o oferă. Similar, lumea în care trăim are o durată finită, pe parcursul căreia se derulează viața noastră. Prin urmare, istoria umanității este subsumată marilor „cicluri” universale, care conferă o perioadă de existență universului, galaxiei și sistemului solar din care face parte planeta Pământ. Mai departe, există un interval temporal în care condițiile oferite de scoarța terestră permit manifestarea vieții. Și la final, găzduirea rasei umane nu poate fi decât temporară pe acest „bolovan” cosmic, un fragment de corp ceresc rătăcind prin spațiul sideral. 

Logic, va exista un sfârșit de lume. Dacă nu ni se va oferi șansa de a traversa un „portal” spre o altă secțiune a universului, atunci înseamnă că undeva, în viitor, umanitatea va înceta să mai existe. În plus, la nivel individual, viața este extrem de scurtă și se derulează pe o durată ce atinge un maxim de mai multe decade, distribuția ei fiind extrem de variabilă la scara populației lumii. Din acest punct al discuției, apar alte întrebări legate de pre-existența și post-existența ființei umane, adică de posibilitatea „întrupării” ei sub alte forme după ce durata terestră va fi expirat. Într-un fel sau altul, misterul persistă la nivel personal și colectiv, însă, extrapolând întreaga idee, înțelegem că un final vine pentru fiecare om, precum și pentru întregul ansamblu social. 

Modalitățile practice de „lichidare” a conținutului planetei Pământ variază de la scufundarea biblică, sau a Atlantidei, la prăbușirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar și la explozia finală, ce spulberă întregul ecosistem terestru. Care este diferența dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o modalitate barbară și lentă de extincție, aplicabilă unei populații trăind liber prin munți, păduri și pe câmpii, adică unei comunității umane incapabile să rezolve „tehnologic” această provocare prin construirea de ambarcațiuni care să le ajute să supraviețuiască. De aceea, tiparul apelor ce se revarsă pe pământ, reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla. 

Tema prăbușirii în fântâna abisului comportă o nuanță mai elaborată, mai întâi, fiindcă termenul în sine este mai abstract și mai greu de imaginat. Este ca și cum lumea ar sta deasupra unui gol imens, adică o cavernă ca a unei peșteri, al cărei tavan riscă să se prăbușească la orice mișcare telurică mai puternică. O astfel de temere releva o societate sedentară, concentrată în mari centre urbane, cu clădiri mai mult sau mai puțin fragile față de mișcările scoarței terestre. 

„Arderea” reprezintă un procedeu mai rapid și mult mai eficient, constând în trecerea sub un „șuvoi de foc” a întregii suprafețe planetare. Viziunea este inspirată din imaginea vulcanilor ce aruncă vertical superbe, dar teribile, jerbe incandescente de lavă, ce ulterior se revarsă pe pământ sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu siguranță, această abordare relevă o manieră terifiantă de pedepsire a umanității pentru încălcarea codului „cosmic” al nonviolenței, precum și pentru nerespectarea legilor universale ale conștiinței. 

Pentru omul antichității târzii și cei ai evului mediu, temerea „prăbușirii” firmamentului stelar și revărsării energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu avea cum să facă față, disperarea fiind o consecință imediată. Însă pentru omul modern, „călit” în războaie mondiale pustiitoare, explozia se pare că devine preferabilă, prin spulberarea într-o singură clipă a tot ce există. Dacă nu o face altcineva, atunci sigur o vom face noi oamenii, prin armamentul nuclear terifiant ce a fost în mod absurd realizat și stocat pe mica planetă Pământ. 

Metoda anterior enunțată este mai puțin „barbară”, suferința fiind eliminată prin scurtimea duratei, dar în același timp, această viziune rămâne tributară fragilității tehnologiilor de care dispunem, care într-o singură clipă pot ceda, făcând să dispară totul. Orice gen de centrală atomică, poate să devină o bombă nucleară nimicitoare. Pe de altă parte, tema „exploziei” exprimă o vulnerabilitate extremă, care se poate manifesta neașteptat și letal, fără a oferi o a doua șansă. Fiindcă din potop se mai poate scăpa. Prăbușirea poate să nu fie totală. Focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistență prin ascunderea „sub munți”. Dar explozia generală spulberă totul și dacă este atomică, atunci nu mai există scăpare, cumulând printr-o singură lovitură toate celelalte „procedee” de distrugere a vieții. 

Deschiderea omului contemporan către cunoașterea științifică și spre zămislirea diferitelor tehnologii este, în mod surprinzător, proporțională cu ignoranța pe care o manifestă în abordarea temelor fundamentale ale existenței, care în trecut au condus la apariția religiei și filozofiei. Trăind la timpul prezent, devenit „sclavul” mașinăriilor pe care le-a construit, omul zilelor noastre este în același timp cumplit de vulnerabil când vine vorba despre angoasele ce derivă din temerile primordiale ale umanității, ce apar în relația directă cu un univers misterios, călăuzit de legi necunoscute, care solicită compensarea prin „pedeapsă” a încălcării acestora. 

Deja am început să culegem primele „roade” ale ignorării naturii prin fenomene meteorologice extreme, devenite tot mai stranii. Suprapopularea, dublată de un consum exagerat al combustibililor fosili, generează o criză energetică, pe măsură ce rezervele naturale se micșorează rapid, dar cerințele cresc exponențial din partea tuturor națiunilor lumii. Acești trei „vectori” sunt prin ei înșiși generatori de „apocalipsă”, aducând tema sfârșitului lumii în actualitate, mai întâi în glumă, dar ulterior în serios. Dincolo de calculele ezoterice, mai mult sau mai puțin relevante, realitățile zilei reclamă o atenție sporită, fiindcă sunt adevăratele semne ale „sfârșitului”. 

Șansele de supraviețuire ale unei civilizații sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficiențelor sale, mai precis, prin armonizarea ei cu legile naturii, controlul numărului de indivizi și consumul rațional, ba chiar minimal, al resurselor. Dacă astfel de măsuri ar fi luate în considerare, atunci, logic vorbind, tema „sfârșitului” ar fi amânată sau poate chiar îndepărtată din dreptul umanității. În ce mă privește, nu știu dacă întoarcerea la religie ar fi soluția cea mai bună, fiindcă roadele acesteia din timpul antichității și evului mediu nu o recomandă în vreun fel. Însă manifestarea unei conștiințe superioare, care să conducă la respect față de natură și semeni, reprezintă o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al vieții să continue pe Pământ. 

Dacă vom învăța să contemplăm cu atenție și respect universul din jurul nostru, dacă vom ști să ne apropiem unii față de alții și dacă ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porți nebănuite se vor deschide înaintea noastră. Poate aceasta este lecția principală pe care trebuie să o învățăm în acest timp al istoriei. Poate aici se rezumă tot ce s-a dorit să se predea, drept lecție, omului din toate veacurile. Este misterios modul în care am apărut în această lume, ca specie și indivizi, dar simțim cu toții că există un sens frumos și ascendent rezervat ființei umane. Și poate, la finalul însușirii depline a învățăturilor fundamentale ale acestei istorii dramatice prin care am trecut, vom primi revelația descoperirii Marelui Autorului. Dacă așa vor sta lucrurile, atunci înseamnă că experiența noastră a devenit deplină și astfel, poate, ne vom reîntâlni în această secțiune a universului, bineînțeles, după ce durata copilăriei noastre terestre se va fi încheiat.