Am fost educat într-o societate care te obliga să-ți reprimi sistematic trăirile de fiecare dată când ele veneau împotriva cadrului stabilit de cei care o conduceau. Cel mai mare pericol era acela de „a gândi altfel” decât așa cum era impus printr-un fel de exercițiu de programare socială. În plus, colegii mei de generație, formați pe un asemenea tipar, nu înțelegeau cât de mult se pierdea prin eliminarea impulsurilor creatoare din rațiuni ce țineau de confortul adulților ce nu doreau niciun fel de modificare a cadrului existent la acea dată. În felul acesta, am ajuns să meditez profund asupra raportului optim ce trebuie să existe între individ și societate. 

Pe de altă parte, nu înseamnă că permiterea necenzurată a oricărui gen de manifestare individuală reprezintă un lucru benefic. Dimpotrivă, într-o astfel de perspectivă se ajunge la extrema opusă, ce suprimă construcția colectivității, ce presupune respectarea unor seturi obligatorii de reguli acceptate de toți cei care o compun. Astfel, evoluția post-decembristă din țara noastră a constituit o trecere de la rigiditatea unei construcții „perfecte” la fragilitatea unei întocmiri lipsite de principii clare și respectate de toți. Mai precis, o trecere de la suprimarea individului la cea de contestare a socialului, de aici decurgând în mare măsură neputința redresării României din ultimii zeci de ani. 

Dialectica raportului dintre individ și colectivitate nu reprezintă un fenomen nou, dar tranziția prin care trece spațiul românesc a pus în evidență mai mult decât în alte perioade ale istoriei acest balans între extreme fără să se ajungă la echilibru. În realitate, reculul individualist din perioada actuală reprezintă într-o mare măsură descătușarea energiei negative acumulate excesiv în etapa anterioară a construirii unei societăți ce călca în picioare noțiunea de individ promovând doar utopicul ideal al „omului nou”. 

Dacă vom extinde cadrul de observare, vom remarca în decursul secolului trecut o alternanță de accente individ / societate în perioade ce au durat mai multe zeci de ani. Astfel, secolul al XX-lea a debutat prin regimuri totalitare gata de război, care treceau cu brutalitate peste aspirația către libertate a ființei umane. Putem vorbi despre un cult al socialului în detrimentul individului, fapt care a făcut posibilă lansarea ucigașului proiect de nimicire a milioane de oameni pe fronturile Primului Război Mondial. 

După ce forțele totalitare au fost înfrânte, a urmat o perioadă de explorare a unei libertăți individuale fără precedent, fapt care a condus la o explozie economică, din păcate insuficient controlată, ce a permis afirmarea multor oameni de valoare în toate domeniile. Din nefericire, lipsa de discernământ în gestionarea acestor noi posibilități a adus o criză economică prin intermediul căreia idealul „societății perfect organizate prin dictatură” a pus din nou stăpânire peste multe zone ale lumii, generând a doua mare conflagrație a secolului al XX-lea. Forțele aflate în conflict își disputau de fapt, dreptul de a controla masele de oameni de pe întregul mapamond, trecând peste aspirația legitimă către libertate și dreptate ce subzistă în conștiința umană. 

Perioada postbelică a fost plasată într-o zonă de „gri”, prin faptul că lumea s-a scindat prin apariția unei tabere care punea preț pe valoarea individului, în timp ce alta accentua idealul totalitar al societății ce subsumează complet omul într-o masă amorfă cu un singur vârf vizibil: Conducătorul Iubit, un Mesia care gândește, plănuiește și acționează în numele tuturor. Războiul „rece” care a urmat, a continuat disputa la nivel ideologic, precum și prin nenumărate războaie regionale, deoarece ambele sisteme sociale ce nu puteau să ajungă la un compromis. Cu argumente din ambele tabere, această „conflagrație” a durat până către ultima decadă a secolului trecut, când blocul totalitar s-a sfărâmat grație paradoxalei dorințe de libertate a elitelor din cercurile de la vârful puterii politice, doritoare să se manifeste într-un cadru lipsit de constrângere pentru a domni după bunul plac. 

A urmat o perioadă în care haosul a luat locul ordinii rigide, rezultatele nefiind pe măsura dorințelor maselor largi, iar echilibrul dintre individ și societate, rămânând ca ideal pentru o altă epocă. Astfel, construcția socială a avut mult de suferit, punând în pericol organizarea statală, fapt ce a condus la dezmembrarea unor structuri ce păreau solide în perioada anterioară și la războaie ce au degenerat până la nivelul urii de etnie și rasă. În plus, perioada de relaxare a controlului individului a permis reapariția fenomenelor de corupție din perioada interbelică, lucru ce a condus la subminarea structurilor fundamentale ale statului în genul: educației, sănătății, asistenței socială, ordinii publice și apărării naționale. 

Oferindu-se prea multă libertate, s-a constatat că individul nu este totuși pregătit să acționeze responsabil în folosul comunității, ci dimpotrivă, el ajunge să se izoleze de ceilalți și să se întovărășească în „găști” nihiliste, ce ignoră dorințele legitime ale semenilor. Și astfel, am intrat în secolul al XXI-lea cu dileme nerezolvate în perioada anterioară, mai precis, cu o restanță la impresionanta lecție de istorie pe care trebuie să o învețe întreaga omenire asupra raportului optim dintre individ și societate. 

Totalitarismul a continuat să existe în diferite zone ale lumii, oferind stabilitate și ordine, aparent mai profitabile, însă în dauna libertății individuale. Companii importante din zona capitalistă a lumii, au intuit potențialul afacerilor ce au plasată producția în state dictatoriale și distribuția în cele libere, fără să ia în calcul jocul periculos pe care îl fac prin transferul de putere economică spre puteri politice ale lumii, ce pot relua oricând disputele din secolul trecut. 

Prin urmare, mă aștept la o perioadă în care căutarea echilibrului dintre individ și societate să își găsească o soluție mai bună decât ce s-a oferit până în prezent, prin intermediul unei societăți cu reguli clare și principii armonioase, dar și cu indivizi care nu își reprimă creativitatea în a aduce tot ce poate fi mai bun în progresul lumii din care fac parte. Dincolo de evenimentele istorice la care din păcate, nu putem fii martori mai mult de câteva zeci de ani, există o nevoie stringentă pentru soluționarea adecvată a raportului dintre colectivitate și indivizii ce o compun. 

Este posibil ca evoluțiile recente din domeniul tehnologiei informației, cum ar fi dezvoltarea fără precedent a Internetului, să permite în viitor o mai mare flexibilitate în rezolvarea „temei de casă” pe care secolul trecut ni l-a lăsat. La fel de posibilă este reluarea ciclurilor distructive, cu nuanțe totalitare, ce din păcate, continuă să existe și să își facă simțită prezența de fiecare dată când oamenii uită că nimeni nu trăiește doar pentru sine, ci fiecare ființă umană servește deopotrivă colectivității din care face ea parte.