Îmi plac poveștile orientale fiindcă ele încorporează înțelesuri adânci prin cuvinte bine așezate și puține la număr. În vechime se considera că prin povestire, învățăturile profunde erau transmise sub o formă mai accesibilă marelui public, fără a se recurge la un limbaj abstract, limitat doar la un număr redus de inițiați. Prin urmare, marile religii ale lumii au apelat constant la acest gen de comunicare narativă, ușor de memorat și simplu de înțeles. 

În tradiția creștină sunt bine cunoscute pildele rostite de Iisus din Nazaret, care au produs un impact puternic între ascultători, dând naștere celui mai mare curent spiritual din istoria umanității. Tot în cuprinsul Bibliei, avem expusă epopeea extraordinară, având un caracter fantastic obsesiv, cu simboluri adânc încifrate, însă ușor de vizualizat, cunoscută sub numele de „Apocalipsa”. Rădăcinile acestei maniere de exprimare se află de fapt în tradiția iudaică bine conturată în cuprinsul Vechiului Testament, care la rândul ei a preluat nenumărate teme din povestirile prezente în literaturile egipteană și babiloniană. Cu alte cuvinte, prin rostirea de parabole, sau alegorii, s-au transmis învățături de mare valoare peste veacuri, chiar până în zilele noastre. 

Și astfel, mi-am amintit de o povestire din tradiția evreiască, pe care am avut plăcerea să o citesc în urmă cu mai mulți ani. Așadar, se spunea că un anumit om, ce avea o mulțime de bogății și un palat impresionat, s-a gândit să îl cheme pe un înțelept pentru a-i arăta tot ce a reușit să acumuleze pe parcursul vieții sale. Nu era un lucru neobișnuit să-și etaleze o parte dintre avuții, dar acum era pentru prima oară când urma să arate chiar tot ce deținea. 

Prin urmare, a sosit un înțelept de condiție modestă, chiar săracă, la palatul omului bogat pentru a vedea cât de multe avuții se pot strânge de o persoană pricepută și chibzuită. Fiindcă, dacă acest lucru nu a fost clar de la început, omul bogat nu era necinstit în afacerile sale, însă deținea o inteligență aparte în agonisirea de valori materiale. 

Palatul era așezat la vedere pe culmea unei înălțimi de unde putea fi remarcat cu ușurință de călătorii care traversau orașul din apropiere. Orice om și-ar fi dorit să beneficieze de condițiile oferite de întinsa lui proprietate. Omul bogat era conștient de aceasta și în semn de mare onoare, de-a lungul unei întregi zile, el i-a arătat înțeleptului toate încăperile și tot ceea ce ele conțineau. 

Către asfințit, obosiți de toată această călătorie prin interiorul palatului, amândoi s-au oprit și s-au așezat într-o luxoasă cameră de zi, pentru a vorbi și schimba impresii. Așadar, bogatul l-a întrebat: 

— Nu-i așa că ești impresionat de tot ce am realizat de-a lungul vieții? Nu-i așa că palatul pe care mi l-am zidit, este original și cu totul deosebit? 

Și cu multe alte cuvinte, care nu se mai terminau, el a continuat să vorbească, lăudându-și talentul pe care îl avea în a realiza tot ce își propunea. Dar înțeleptul nu i-a răspuns imediat, ci s-a gândit îndelung, și după aceea i-a zis omului bogat aceste câteva vorbe: 

— Da, sunt peste măsură de impresionat de tot ce ai realizat prin inteligența ta, dar nu atât de ce anume am văzut în palatul tău, cât mai degrabă de faptul că sunt profund mirat că pământul mai poate să suporte o așa povară de bogății și de obiecte adunate, fără să se scufunde sub greutatea lor! 

Omul bogat a rămas uimit. Nu îi venea să creadă că aude așa ceva din partea unui sărăntoc de înțelept. Dar acesta, imperturbabil, a continuat: 

— Ba mai mult, privindu-te și observând câte talente ai, mă mir că pământul poate să suporte greutatea ta, care întrece tot ce am văzut de-a lungul întregii mele vieți! 

Omul bogat aproape că își ieși din minți, când auzi și acest al doilea răspuns. Dar înțeleptul îi mai spuse aceste ultime cuvinte înainte de a se ridica și pleca dinaintea sa: 

— Povara pe care tu și palatul tău o pun asupra pământului este așa de mare, încât este o minune faptul că acesta continuă să vă mai susțină. De acest lucru sunt impresionat cel mai mult și nu găsesc o explicație cum este așa ceva cu putință! 

Această poveste cu tâlc m-a determinat să meditez profund asupra înțelesului pe care dorea să îl transmită potențialului cititor. Și astfel, în urmă cu mai multe zile am urmărit la televizor detaliile de construcție ale uneia dintre cele mai mari clădiri din lume, mai precis, „Shanghai Tower”. Ținta pusă de constructori era de a ridica al doilea în topul cel mai înalți „zgârie-nori” din lume. Cu peste 632 metri față de nivelul solului, 121 de etaje și 380.000 de metri pătrați disponibili în interior, această structură urma să domine orașul Shanghai, fiind vizibilă de la mare distanță. 

Dar să nu credeți că acest record era luat în calcul pe termen lung, fiindcă un alt turn era proiectat să fie ridicat, mai precis, „Sky City One” în orașul Changsa în partea de sud a Chinei. Această construcție trebuia să aibă o înălțime de 838 de metri, care urma să depășească turnul „Burj Khalifa” din Dubai, Emiratele Arabe Unite, cu „numai” 830 de metri față de nivelul solului. Cu alte cuvinte, ambiția era de a construi în China cele mai înalte construcții din lume, fapt exploatat în media cu scopul atragerii de turiști și investitori dispuși să își deschidă afaceri în această țară aflată în plină expansiune economică. 

Obișnuit cu ritmul de melc în care se construiesc clădirile în România, am fost impresionat de rapiditatea ridicării unor turnuri care aparent sfidează legile gravitației și se pierd undeva, în mijlocul cerului, într-un elan ce pare neverosimil. Cu toate acestea, la fel ca în povestea bogatului și înțeleptului de mai sus, te cuprinde mirarea că pământul mai poate suporta structuri atât de împovărătoare ca greutate concentrată pe o suprafață de susținere extrem de îngustă. Vulnerabilitatea lor iese în evidență, deși nu trebuie să fii specialist în materie de construcții. 

Dar nu este prima oară când ascensiunea pe verticală a ocupat imaginația oamenilor. De-a lungul vremii, dorința de etalare și-a pus amprenta în toate culturile, cea mai cunoscută fiind istoria miticului „Turn Babel”, ce urma să concentreze întreaga umanitate într-o singură și mare construcție. Conform „Cărții Jubileelor” din tradiția iudaică, acest turn a avut o înălțime de 2484 metri, cam de trei ori mai înalt decât „Burj Khalifa”, acest lucru fiind în armonie cu estimări recente legate de rezistența materialelor folosite la acea dată. Tâlcul povestirii este acela că s-a mers atât de departe cu construcția, până când ea, pur și simplu s-a prăbușit sub povara imensei sale greutăți. Că a fost vorba despre o fundație insuficient consolidată, de pământul care nu mai putut suportat o greutate atât de mare sau de materiale de construcție ce au cedat la o tensiune mecanică enormă, nimeni nu știe încă. Însă „performanța” mitologică se lasă încă așteptată, fiindcă la peste 4000 de ani de la acel eveniment, omenirea poate ridica turnuri ce se opresc la o înălțime ce atinge numai o treime din valoarea presupusă a Turnului Babel. Cu alte cuvinte, mai există o cale lungă de parcurs până când structurile moderne de construcție vor ajunge și depăși înălțimea imaginii arhetipale a Turnului Babel. 

De fapt, undeva, în interiorul omului, se află dorințe ce depășesc tot ceea ce s-a realizat vreodată. Grandoarea construcțiilor mari și strălucitoare concentrează atenția oamenilor bogați, generând palate cu dimensiuni gigantice, care aparent sfidează legile elementare ale fizicii. Cu toate acestea, înțelepciunea autentică își va pune mereu aceeași simplă întrebare: 

— Cum este posibil ca pământul să suporte o atât de mare povară pusă de oameni pe umerii săi? Cât de mult poate el să mai îndure ambițiile nestăvilite ale unei umanități pline de vanitate, în ciuda fragilității condiției sale trecătoare?