Uneori lucrurile nu trebuie să fie duse până la ultima lor consecință, cel puțin, aceasta este concluzia la care am ajuns după mai multe zeci de ani de la căderea comunismului. Bineînțeles, acest „trebuie” nu derivă dintr-o cerință obiectivă, ce guvernează destinul nostru. Mai degrabă, fac referință la o anumită trăsătură ce ne definește în special pe noi, românii, mai precis, așa-numitul „cult al lucrului neterminat”. 

Printr-un fatal joc al destinului, fiindcă nu doresc să incriminez în vreun fel nobilele trăsături ale nației de care aparțin, a finaliza un proiect echivalează cu un fel de sacrilegiu, mai precis, cu o încălcare a regulilor ce guvernează spațiul și timpul în care ne aflăm aici, în spațiul românesc. Nu este vorba despre legenda „Meșterului Manole”, care la drept vorbind, mi se pare a fi mai mult decât un mit, prin intermediul căreia suntem inițiați încă de pe băncile școlii în specificul autohton al percepției corecte a realității înconjurătoare. Dar meșteri sau calfe, mari sau mici, după caz, cu toții continuăm să dăm dreptate celor care ne spun că nu vom fi niciodată în stare să ducem o activitate până la bun sfârșit. 

Deși uneori, după un eroic, dar rar întâlnit, efort, ajungem să punem și ultima cărămidă pe un înalt edificiu, cu stupoare vom constata că „vodă”, cel schimbător la vorbă și port, la fel de autohton ca și noi, din invidie, nepăsare sau dispreț, va ordona ridicarea schelelor înainte ca nefericiții, și aș spune nesăbuiții, constructori să fi coborât de pe înălțimile monumentalului așezământ. Și astfel, mitul se repetă în diferitele perioade ale istoriei cu actori diferiți, dar cu același nefericit deznodământ. Morala? Nu construi lucruri prea mari. Nu te lăuda că poți mai mult. Nu te remarca între ceilalți. Și mai ales, nu da crezare niciodată lui „vodă”, indiferent cine este acesta. Actorii se schimbă, dar metehnele rămân! 

Am citit de curând dintr-un anumit autor – numele îl voi oferi cu o altă ocazie fiindcă merită o dezbatere mai amplă – că în fiecare dintre noi există tendința de „a închide cercul”. Mai precis, dacă vom desena un arc de cerc, vom avea imediat dorința de a-l continua până la unirea sa cu punctul de plecare. De fapt, mintea umană are această orientare de a finaliza ceea ce a început. 

De exemplu, ne-am îndrăgostit, normal, de persoana nepotrivită, dar cu toate acestea, vom avea înclinația de a persevera în respectiva relație, deși faptul în cauză pe măsură ce trece timpul devine tot mai nerealizabil. În ciuda absurdității situației, dacă realitatea ne va refuza finalizarea marii noastre iubiri, atunci imaginația ne va da o mână de ajutor generând fantezii de tot felul și populându-ne lumea viselor cu speranțe dintre cele mai stranii, care se pot întinde pe perioade îndelungate, ba chiar de-a lungul întregii vieți. 

Cine dintre noi nu simte un fior lăuntric la amintirea primei iubiri? Când treci pe străzile unde te plimbai de mână cu persoana iubită din adolescență, eventual din prima tinerețe, nu simți cum freamătă interiorul tău asemenea frunzelor mișcate de un vânt ce încă mai adie cu putere? Imediat fantezia își ia zborul și începi să te gândești ce ar fi fost dacă ai fi făcut o altă alegere sau dacă ai fi înțeles faptul că atunci ți se oferise șansa unei adevărate iubiri. Și așa, cercul se închide în orizontul imaginației ce nu cunoaște limite, ci doar culori, forme și trăiri. 

Mai nou, cercul se poate închide și „virtual”, mai precis, prin Internet, unde pe oricare dintre popularele rețele sociale poți reîntâlni chipuri iubite din trecut sau compensa trecerea timpului cu substitute dintre cele mai inedite. Și în încercarea de a închide cercul cu orice chip, te trezești făcând cele mai absurde declarații sau intrând într-un joc ce te conduce departe de datoriile de moment ale condiției în care te afli. Mai precis, să uiți de soția, sau soțul pe care îl ai, sau de copiii pe care trebuie să îi întreții. 

De aceea, să nu uităm acest principiu: „Nu toate cercurile trebuie să fie neapărat închise”. Multe construcții personale vor rămâne veșnic neterminate, ca turlele unor ruine ce își înalță silueta către cer, dar în același timp izolate și bântuite de fantasmele ipoteticei realități alternative, ce ar fi putut să fie, dar nu s-a împlinit din diferite motive. 

Deși ne-am dori cu toții o viață fără de sfârșit, evoluția noastră rămâne limitată, fiind determinați de evenimente crepusculare. În zorii existenței suntem puternic luminați de soarele ce strălucește înaintea noastră cu promisiunea unei vieți puternice, viguroase și pline de împliniri. Sub aceste raze parcurgem cu răbdare treptele pregătirii profesionale și ne angajăm în cele mai năstrușnice proiecte cu dorința de ajunge la cele mai înalte cote ale realizării interioare. O mulțime de cercuri se deschid în dreptul profesiei, iubirii și dezvoltării personale, încât avem impresia că așa va fi mereu. 

Orbiți de lumina tot mai puternică a soarelui zilei pe care o trăim, ajungem să sfidăm condiția muritoare în care ne aflăm și să forțăm la maximum limitele impuse printr-o condiție ce ni se pare înrobitoare. Ne avântăm plini de încredere în cele mai ciudate aventuri și gustăm din plin senzația pericolului pe care îl sfidăm cu profunda senzație a biruinței. 

Dar soarele stă doar puțină vreme la zenit, după care încet, dar sigur, se profilează crepusculul asfințitului. La început nu sesizăm această schimbare de tonalitate, fiindcă ne simțim încă în putere, iar cercurile pe care le-am deschis ne ocupă toată mintea în încercarea de a le închide. Dar treptat, constatăm că tot mai multe proiecte rămân neterminate, că nu mai dispunem de timpul și energia necesare pentru a le finaliza. Încet, încet ne obișnuim cu ideea de a abandona ceea ce am început, ba chiar ne facem obiceiul de a nu ne mai gândi la finalizarea lor. În această etapă, forța mitului „Meșterului Manole” începe să fie simțită tot mai puternic, fiindcă orice piatră pusă pe edificiul la care lucrăm ne costă tot mai mult, până acolo încât ni se cere chiar ce avem mai scump: sănătatea și relația cu cei dragi. 

Stăm tot mai mult „peste program”, dar nesiguranța se simte tot mai mult. Ce astăzi construim, mâine se dărâmă. Pământul pare să nu mai primească lucrarea noastră. Este mult prea împovărător pentru el ceea ce noi îi oferim și caută să scape de ceea ce noi vrem să lăsăm pentru eternitate. Chiar și jertfa absurdă a lucrătorului care uită de sine și de tot ce are, nu mai ajută la nimic, fiindcă într-o manieră clasică, dar mereu adevărată, „vodă” va ucide pe meșteri din dorința de a-și însuși ceea ce alții cu trudă au realizat. Normal, lucrătorii nu au niciun merit, ci doar „vodă” în numele căruia toate acestea s-au realizat! 

Iar lumina crepusculului dinspre asfințit se micșorează tot mai mult pe măsură ce umbrele se lungesc și realitatea devine treptat doar o simplă imaginație, un vis a ceea ce ar fi putut să fie, dar printr-un ciudat joc al sorții, nu a ajuns la împlinire. Nu-i nimic, alți actori se vor înrola pentru a relua proiectele neterminate sub diferite nume, însă, de fiecare dată, dureros de similare. 

Cert este că în spațiul românesc nu ai cum să te plictisești. O realitate contondentă te lovește la fiecare pas prin haosul pe care îl generează. Lângă un bloc de sticlă, dizgrațios prin design și amplasament, observi relicvele betonate ale perioadei comuniste înconjurate de ruinele perioadei interbelice. Atmosfera de maidan este completată de căldura insuportabilă a unei clime modificate prin prezența deșertului urban. Praful se înalță sub forma unui colb gros, ca de pe ulițele unei comune fără canalizare stradală, în timp ce oamenii ce umblă pe marile bulevarde sunt preponderent încălțați cu șlapi de proastă calitate, ca pe plajă, îmbrăcați în pantaloni scurți, gen pijama, de parcă ar fi coborât direct din patul în care au dormit peste noapte. 

Într-o atmosferă de suburbie extinsă la scara întregii țări, proiectele neterminate ale comunismului se amestecă haotic cu fanteziile edilitare postrevoluționare într-o sinteză a absurdului trăit în fiecare zi la modul cel mai concret. Umbrele crepusculului ce preced asfințitul le distingi proiectate pe fiecare dintre acestea. Fantezii interbelice pre și post-carliste se amestecă cu fantasmele postbelice pre și post-ceaușiste într-o interferență greu de deslușit a pre și postcomunismului generând un șantier perpetuu al lucrurilor mereu începute, dar niciodată terminate. 

Meșterul Manole nu mai este ușor de găsit, fiindcă mai nou, a emigrat în occident, dar „vodă” continuă să domine peisajul mediatic în căutarea unor noi megalomanii pe care să le așeze drept ținte pentru masele de oameni aflate mereu în căutarea a ceea ce nu poate fi găsit, angajate în închiderea absurdă a cercurilor ce vor rămâne mereu deschise și obișnuite mereu cu abandonarea timpurie a ceea ce ar fi putut să fie realizat, dacă nu am fi fost bântuiți de un mit ce ne afectează ființa la nivel individual și colectiv. Cu adevărat, nu este ușor să fii român și să porți un astfel de destin!