Pe măsură ce lupta politică devine tot mai acerbă și mai pasională, iar criza economică devine tot mai evidentă, subiectivismul începe să ia locul judecății raționale, iar declarațiile se interpun în locul demonstrației și logicii. Prea puțin interesați de consecințe, trusturile media în goană după audiență își continuă cursa de promovare a diferitelor interese de grup, în timp ce destinul țării se derulează pe o traiectorie descendentă. Niciodată discordia nu a condus la ceva constructiv. Când părinții se ceartă, casa începe să se dărâme. De aceea, lucrurile evidente ajung să devină ascunse, iar cele presupuse sunt trecute în primul plan și amplificate până la estomparea contextului din care au fost preluat. Așa se obține impactul maxim, însă efectul de durată fiind doar cel de tocire a sensibilității publicului spectator, incapabil să mai deosebească adevărul de minciună și realitatea de iluzie.
Cu toate acestea, eternitatea ne zâmbește condescendent, dacă privim chipul mereu schimbător al naturii din jurul nostru și dacă observăm cum timpul își sapă adânc trecerea pe trupurile noastre supuse degradării până la momentul marii despărțiri. De fapt, trecerea noastră prin această secțiune a universului nu este atât de lungă pe cât ni se pare, iar cele câteva zeci de ani pe care majoritatea le experimentează pe pământ, nu sunt suficiente pentru a-ți forma o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă cu tine și cu această lume. Și astfel, ființa umană prinsă în păienjenișul de impresii felurite și în jocul iluziei, ce își schimbă mereu înfățișarea, ajunge să nu mai înțeleagă cu precizie scopul pentru care există pe pământ. Iar negustorii de fantasme te înghesuie să le cedezi resursele tale prețioase pentru a-ți vinde la schimb o mulțime de deșertăciuni, ce te vor ajuta să uiți de durata finită a trecerii, răpindu-ți în schimb conștiința urgenței de a te pregăti pentru următorul nivel al existenței.
Dar toată această vrajă încetează când privești chipul eternității răsfrânt în oglinda timpului, mai precis, când observi cum totul este supus schimbării după reguli dintre cele mai simple, iar finalul pândește la orice început de drum. În astfel de momente, realizăm cât de înșelați suntem de o lume care a uitat de vulnerabilitatea ființei umane în fața unui univers ce nu cunoaște sentimente, ci numai reguli pe care le respectă implacabil, indiferent de ceea ce dorim sau nu.
De aceea, nu putem rămâne indiferenți în fața trecerii timpului, care ne smulge în fiecare clipă încă o fărâmă de vitalitate și încă o posibilitate pe care am avut-o de a rămâne vii pe pământ. Dacă tragismul condiției în care ne aflăm nu este suficient să ne motiveze să fim obiectivi, atunci să privim la tot ce a trecut prin viața noastră și să observăm că în urmă au rămas doar carcase golite de conținut și cochilii din care lipsesc realitățile și persoanele pe care le-am întâlnit cândva, în trecut.
Mă plimb uneori pe străzile și aleile din orașul meu natal, Brașov, retrăind emoții puternice la fiecare pas, având impresia că în urmă cu câteva zile m-am născut, am copilărit și am traversat anii de școală generală. Cu toate acestea, realitatea s-a schimbat dramatic și nicio persoană cunoscută nu mai locuiește acolo, deși amintirile au continuat să rămână vii în mintea mea. Jocul iluziei este atât de puternic, încât uneori am senzația refacerii atmosferei acelor timpuri și trecerii dincolo de poarta impersonală a prezentului ce stă înaintea mea. Acest proces lăsat să se deruleze în voia lui, îmi generează o durere teribilă când sunt forțat să revin la realitate și să constat că toate aceste amintiri pe care le port în suflet au dispărut de mult timp. Suntem ființe create pentru prezent și viitor, iar trecutul nu ne ajută să avem experiențe noi pe drumul devenirii. Și astfel, uităm cât de finiți suntem, iar planurile pe care ni le facem se năruiesc într-o clipă datorită schimbării ce năvălește din toate părțile și ne împresoară în cele mai neașteptate momente, prin evenimente ce vin asupra noastră ca niște oaspeți nedoriți și nepoftiți.
Viitorul autentic poate fi rapid obturat de iluzie, dacă nu privim cu atenție în oglinda timpului. Planurile ajung să fie nerealiste, dacă ele nu urmăresc progresul conștiinței și perfecționarea morală. Într-un carnaval al deșertăciunii, ofertele de visare cu ochii deschiși sunt dintre cele mai felurite, adaptate posibilităților de cumpărare ale pieței. Fie că este vorba de televizor, calculator sau de „jocuri” reale, iluziile, odată intrate în minte, nu fac altceva decât să ne creeze o dependență periculoasă, ce ne îndepărtează de substratul profund al vieții.
Uităm de cei din jur, de adevăratele valori și chiar de noi înșine pentru a ne arunca în beția simțurilor deșănțate, învăluindu-ne cu tentații nefirești, ce ne distrug valoarea ca ființe umane. În vârtejul „trăirii clipei” devenim nepregătiți pentru experiența cunoașterii transformatoare și pierdem ocazia de a deveni mai buni, mai puternici și mai sensibili. Fugind dintr-o parte în alta a lumii, din țările sărace în cele bogate, credem că am reușit să rezolvăm problemele critice ale existenței umane, pentru a descoperi ulterior că raiul nu se află pe pământ, iar tensiunile interioare ne-au urmat oriunde am mers. Și timpul trece, iar eternitatea continuă să se oglindească în jurul nostru, așa cum cerul își răsfrânge nemărginirea albastră pe chipul finit al mării.
Suntem doar niște atomi într-un vast univers, fragmente de conștiință dispersate în oceanul timpului, desprinse dintr-un tipar original și destinate să evolueze prin cunoaștere și perfecționare continuă. Dacă acest scop va fi urmat, atunci porțile destinului se vor deschide larg înaintea noastră. Dacă vom ignora acest adevăr, distrugerea este sigură. Ființa umană se aseamănă cu un creuzet în care a fost turnată un crâmpei de conștiință, unde, printr-un misterios fenomen de contopire și separare prin cunoaștere, esența este rafinată, până când puritatea ei ajunge deplină. Abia atunci, chipul eternității reușește să se răsfrângă total în această minunată oglindă a conștiinței, ce a devenit o parte integrantă din structura primordială a timpului. Și astfel, ființa umană își atinge destinul, devenind părtașă nemuririi.