S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulație a informației, de a restrânge libertatea de exprimare și cea de mișcare a oamenilor, precum și de a defini un sistem de control al conștiinței colective. De fapt, ținta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia își exercită influența și în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numește „conspirația tăcerii”. 

Ce se înțelege prin această expresie? La ce face ea referință? Nu este stranie cenzurarea ideilor sau sentimentelor și obsesia privind detaliile personale ale vieții fiecărui individ? 

Ca orice structură sau sistem social, despotismul, sau cultul conducătorului iubit, presupune realizarea unei conștiințe colective, ce are drept element central persoana dictatorului. Acest lucru presupune mutații și salturi de gândire ce trebuie propagate de la nivelul declarațiilor propagandistice la cel de conștiință individuală prin modificarea ierarhiilor de valori și deopotrivă, a modului de a gândi. 

Obsesia dictaturii absolute merge până la nivelul rescrierii istoriei, deformării înțelesului evenimentelor prezente și jalonării „viitorului luminos”. Iar dacă are ocazia, sistemul despotic va atinge și nivelul filozofic al genezei universului, materiei și apariției formelor de viață pe pământ. Prin contrafacere, presupunere și inventarea diferitelor supoziții, despotismul caută întotdeauna să se impună, iar când argumentele nu mai sunt suficiente, atunci se trece la eficienta exercitare a forței brute. 

Dar toate aceste eforturi trebuie să fie dublate de o conspirație a tăcerii, adică de împiedicarea liberei exprimări, de filtrarea ideilor vehiculate în societate și de reprimarea fermă a alternativelor propuse față de sistemul ideologic totalitar. În schimb, printr-un efort bine direcționat de reeducare a indivizilor, această cenzură ajunge să fie impusă încă din fragedă copilărie, inducându-se ideea de vinovăție în cazul nerespectării ei și de pedeapsă sigură pentru încălcarea regulii tăcerii în fața absurdităților de sistem și aberațiilor emise de conștiința colectivă a acestuia. 

Să nu credem cumva că doar comunismul s-a comportat în felul acesta. De exemplu, sistemul feudal era bazat pe despotismul exercitat de rege și nobilime. În antichitate, cultul cezarului și al faraonului atingea cote aberante, greu de imaginat în perioada modernă, fapt pentru care fenomenul despotic se poate spune că a însoțit întreaga evoluție a umanității. 

Prin interdicția discutării subiectelor „sensibile”, precum și prin suprimarea opiniilor contrare, despotismul a reușit să se mențină la putere sub felurite forme de-a lungul veacurilor. De fapt, diferitele variante consemnate de istorie nu fac altceva decât să confirme această stranie tendință a naturii umane privind dominația brutală asupra conștiinței semenilor și desconsiderarea drepturilor civice ale oamenilor prin impunerea ierarhiilor de privilegii și claselor de favorizați. Nu întâmplător, persoanele ce îndrăzneau să pună în discuție publică subiectele interzise, erau în mod special detectate, urmărite și suprimate prin „convingere” sau forță. 

În opoziție cu despotismul, democrația este axată pe egalitatea indivizilor, pe libera exprimare a opiniilor, indiferent de natura lor, și pe libertatea de gândire a fiecărui om. De aceea, despotismul reprezintă un sistem închis, concentraționar, ce reduce libertatea individului și suprimă evoluția spiritului uman, în timp ce o reală democrație permite afirmarea plenară a omului și descătușarea energiilor latente ale acestuia. 

Într-un real sistem democratic, nu există o conspirație a tăcerii, adică o ascundere a problemelor cu care se confruntă societatea și indivizii ce o compun. Dimpotrivă, prin expunerea obstacolelor întâmpinate, se pot identifica și formula adecvat soluții inovatoare pentru depășirea situațiilor dificile, ca urmare a efortului unit al întregii comunități. 

Cel mai adesea, geneza despotismului se află în cadrul unei familii rigide, în care unul dintre părinți își exercită tiranic puterea dominatoare asupra membrilor ce o compun. Alteori, în cadrul sistemului educațional, cadrele didactice excesiv de severe, precum și „găștile” de tineri constituite pe principii de competiție și dominație, pot deveni incubatoare în toată puterea cuvântului pentru dezvoltarea viitorilor dictatori. Locul de muncă, adunările religioase, ca să nu mai vorbim de întrunirile politice, oferă și ele un suport semnificativ pentru reapariția sau menținerea despotismului în societate, distrugând beneficiile nete ale unei democrații autentice. 

Revenind la subiectul inițial, impunerea tăcerii are drept principală consecință suprimarea gândirii oamenilor și mai ales, a variantei alternative la sistemul opresiv. În felul acesta, puterea de influențare a acestuia este menținută, iar evoluția spre democrație este blocată. Inerent, căderea unui sistem totalitar nu aduce cu sine democrația, ci a treia stare de „organizare” a societății și anume: anarhia. De multe ori, după parcurgerea unui ciclu despotic urmează o perioadă haotică pe o durată nedefinită, fapt ce conduce la posibila basculare a sistemului social înapoi către totalitarism. În astfel de împrejurări, charisma unui lider mesianic însoțită de organizarea de grupuri de asalt pentru dobândirea puterii, pot readuce sistemul social într-un despotism de facto, mai mult sau mai puțin formalizat explicit. De aceea, cel mai adesea sistemele despotice alternează cu perioade de anarhie ce le generează, ambele situații fiind opuse democrației, caracterizată de o construcție inteligentă, progresivă și armonioasă, lucru ce presupune o perioadă lungă de timp. 

Niciodată să nu confundăm democrația cu anarhia și libera exprimare cu vorbăria goală sau cu lipsa de ordine în exprimare și gândire. Democrația se bazează pe educarea indivizilor în spiritul dialogului constructiv, al solidarității umane, al respectului față de ceilalți, echilibrat cu cel față de sine. Proiecția la indigo a conspirației tăcerii din regimurile totalitare o reprezintă cacofonia mediatică a anarhiei, mai precis, mondenizarea și tabloidizarea comunicării, ce își pierde conținutul de valoare, locul fiind umplut de banalități și informații nefolositoare, aruncate fără noimă asemenea unui real bombardament informațional asupra sistemului social. 

De exemplu, dacă se vizionează talk-show-uri de calitate îndoielnică afișate pe ecranele de televiziune, dacă reality show-uri lipsite de un mesaj valoros, cel mai adesea, alcătuite la întâmplare, sunt furnizate telespectatorilor și dacă emisiunile de știri prezintă disproporționat informațiile zilei, atunci rezultatul nu poate fi decât cel al dezvoltării tendințelor anarhice, care mai devreme sau târziu vor conduce la soluția mesianică a despotismului. 

În perioada de după 1989, România a intrat într-o perioadă amestecată de anarhie și refacere a democrației. Din nefericire, spiritul civic și democratic nu a fost suficient de puternic în contracararea anarhiei, fapt care va putea conduce la intrarea într-un nou ciclu despotic. Nu mă refer strict la influența anumitor personalități, ce au un impact major în societate, sau de charisma anumitor lideri, ci de un mecanism de protecție socială, care în lipsa spiritualității autentice a democrației se întoarce către domnia ierarhiilor de forță, specifice regnului animal. Haosul reprezintă întotdeauna o amenințare reală pentru orice sistem social, iar autoconservarea lui obligă la una dintre cele două variante. 

Natura umană este duală, încorporând elementele regnului animal și proiecția spirituală a unei deveniri transcendente către valorile fundamentale ale binelui, frumosului și adevărului. Construcția despotică se află într-o strânsă legătură cu ierarhiile de dominație și supunere ale regnului animal. În schimb, construcția democratică presupune colaborare, încredere, susținere reciprocă și aplicarea „regulii de aur” a respectului față de semeni. Astfel, în locul masculului „alfa”, dominator peste turmă, și a cocoșului ce se impune în fața „grupului” de găini, democrația presupune egalitatea membrilor, realizarea de echipe dedicate promovării valorilor supreme ale conștiinței umane și aplicarea concretă a echității în aspectele concrete ale vieții zilnice. 

Dialogul constructiv și judecata de valoare sunt instrumente valoroase ce trebuie cultivate în mijlocul familiei, școlii, religiei, locului de muncă și politicii. Acestea sunt mijloace eficiente în contracararea efectului distructiv al anarhiei și apariției sumbre la orizont a conspirației tăcerii, adică al semnului pus „pe frunte sau pe mână”, adică în gândire și acțiune, aplicat indivizilor pentru a susține nenumăratele forme de manifestare a despotismului, inclusiv a celui globalist. 

Și pentru a da o conotație generală democrației, să ne gândim că izvorul ei se află în egalitatea ființelor umane prin naștere în această lume și prin statutul existențial de a fi om. Din această perspectivă, orice ființă umană deține dreptul la demnitatea de „a fi imagine a lui Dumnezeu” și orice demers laic sau religios trebuie să țină cont de acest adevăr, evoluând către o construcție democratică, axată pe sprijin și respect reciproc. În aceste condiții, niciodată nu va mai apărea despotismul și anarhia va fi contracarată printr-o ordine armonioasă, ce se perfecționează la nesfârșit. Doresc mult ca spațiul românesc să evolueze în această direcție, aceasta fiind singura soluție pentru dilemele de ordin moral, spiritual și economic ale iubitei noastre națiuni.