Timpul trece cu repeziciune și tot mai mulți ani ne separă de perioada în care ni se cerea să ne oferim „voluntari” pentru proiecte ce țineau de ambițiile „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Epopeea șantierelor de muncă ale tineretului în genul celor de la Bumbești - Livezeni sau Salva - Vișeu este de mult timp apusă dezvăluind cruda realitate a voluntariatului impus unor tineri aflați la final de adolescență, care în loc să descopere valorile adevărului și dreptății erau trimiși în lagăre de muncă forțată.
Aberația comunistă a costat mult societatea românească, iar generații întregi și-au plătit tributul adus cultului minciunii și depersonalizării individului în numele unor idealuri utopice și ale unor ambiții ce nu aveau legătură cu dezvoltarea ființei umane. Din nefericire, în perioada de după decembrie 1989, conceptul extraordinar al dăruirii de sine a fost deformat și demonetizat, fiecare dintre noi căutând să se izoleze în raport cu ceilalți în numele competiției specifice economiei de piață.
În această alergare nebună, am uitat că suntem finiți, că viața ni se scurge repede, că murim chiar înainte de a ne da seama că ne pierdem progresiv sufletul, omenia, bunătatea și sensibilitatea față de lumea ce ne înconjoară. Îndemnați să ne luptăm unii cu alții pentru a ne defini „teritorii” în mijlocul junglei consumismului fără frâu, uităm că am apărut și trăim pe fața acestui pământ fiindcă au existat oameni care s-au jertfit pentru a ne putea educa, crește și oferi un viitor mai bun. Aceștia ar putea fi părinții pe care i-am avut, educatorii și dascălii ce ne-au oferit abecedarul cunoașterii sau colegii și prietenii ce ne-au înconjurat cu bunătatea lor la vreme de nevoie. Prin urmare, de ce să dorim să tot primim fără să oferim nimic în schimb?
Esența creștinismului constă în a primi și în a da „fără plată”, acest lucru decurgând din umilirea și jertfa lui Iisus Hristos în favoarea noastră, aceasta fiind temelia adevăratului umanism indiferent de epocă. De aceea, cred că într-un fel sau altul, trebuie să redobândim înțelesul adevăratei dăruiri de sine, care fără îndoială, ne va aduce beneficiul trăirii unei vieți cu sens, în armonie cu marile legi morale ce guvernează universul.
Relativ la modelul economiei capitaliste, am căutat în vasta literatură americană de specialitate să înțeleg în ce măsură această societate, mult mai avansată decât cea românească, a reușit să își mențină spiritul dăruirii de sine în mijlocul unui mediu social secular și materialist. Într-o lucrare intitulată „Viziunea pentru activitățile de caritate: lucrători voluntari și comunitatea morală” am citit următoarele:
„Comentatorii din domeniul sociologiei au remarcat reminiscența în societatea americană a idealurilor altruiste și voluntariste din trecut. În 1838 Alexis de Tocqueville discuta despre participarea democratică în activitățile de voluntariat ca fiind o modalitate eficientă de contrabalansare a individualismului excesiv, specific societății americane. Cercetătorii din domeniul social au continuat examinarea acestui fenomen, fiind interesați de modul în care spiritul de ajutorare voluntară a condus la o întărire a trăsăturilor de înaltă moralitate și responsabilitate. Dar la mai bine de un secol după Tocqueville, un alt cercetător, David Riesman – 1961, oferea o viziune diferită, chiar întunecată a Americii, mai precis, imaginea unei lumi însingurate și a unei națiuni alienate moral în ce privește disponibilitatea ajutorării semenilor.”
Într-un fel sau altul, s-a putut constata cum bunăstarea economică nu a adus un progres al evoluției individului sub aspectul moral, ci dimpotrivă, acumularea de bogății a cauzat exacerbarea egoismului și a noului său nume, acela de individualism. Această experiență am experimentat-o din plin în România, fapt ce ridică întrebări serioase în legătură cu viitorul unui astfel de model social.
Într-o altă lucrare intitulată „Individualismul imoral” se menționează următoarele:
„Individualismul, în context istoric și antropologic, se află într-o directă opoziție cu noțiunile de familie, comunitate și națiune. Din perspectivă americană, individualismul a evoluat pe măsura dezvoltării economice urbane.”
De aceea, a discuta despre voluntariat și dăruirea de sine presupune de fapt promovarea valorilor fundamentale ale unei societăți structurate pe familie, comunitate și națiune. Aflat într-o directă opoziție cu aceste valori, individualismul generează o „atomizare materialistă” a societății, ce distruge relațiile dintre oameni, și subminează încrederea în ceilalți. Astfel, societatea ajunge să se prăbușească în neputință și haos.
Dacă avem curajul „dăruirii de sine” dovedim că avem încredere în noțiunile de om, societate și colectivitate, fie ea restrânsă sau extinsă. Dacă oferim din rațiuni ce țin de altruism, înseamnă că avem respect pentru ființa umană, mai precis, că prețuim demnitatea fiecărei persoane pe care o întâlnim pe cărarea vieții. Numai astfel, societatea va fi edificată pe temelii solide, asigurând o dezvoltare durabilă când privim către viitor.
În acest sens, într-o altă lucrare de referință intitulată „Încrederea supusă la încercare” se făcea următoarea mențiune:
„Încrederea reprezintă un fundament temeinic pentru o societate bazată pe mecanisme de guvernare superioare celor ce folosesc controlul individului. Acest lucru este posibil deoarece încrederea permite comunicarea directă între oameni și rezolvarea rapidă a problemelor ce apar. În plus, la nivel de organizații și companii s-a constatat că încrederea reciprocă și spontană conduce la derularea tranzacțiilor economice într-un mod mult mai eficient, fără a mai fi necesară definirea unor sisteme complicate de monitorizare și rezolvare a litigiilor.”
Cu alte cuvinte, încrederea simplifică lucrurile fiindcă ea are la bază o conștiință superioară ce se dezvoltă prin dăruirea de sine. Din acest punct de vedere, forma cea mai elementară a „dăruirii” se referă la acordarea încrederii în relațiile dintre oameni. Dacă societatea este axată pe individualism, dacă fiecare persoană încearcă să-și rezolve problemele fără să se intereseze de ceilalți, ba chiar, în detrimentul celor din jur, situație de altfel tipică în România, se ajungem la distrugerea noțiunilor de familie, colectivitate și națiune, pentru ca în final să ajungem să suferim cu toții datorită degradării atitudinii de încredere. În modul acesta, se continuă promovarea tendințelor negative elaborate în timpul „epocii de aur”, când întreaga societate a fost debusolată prin inducerea fricii de celălalt și suspiciunii reciproce.
În ce privește impactul sentimentelor negative anterior menționate, într-o altă lucrare intitulată „Factorul frică sau ce se întâmplă dacă temerea blochează Wall Street-ul”, se făceau următoarele afirmații:
„Suntem confruntați cu o realitate deloc confortabilă și anume că frica sau alte influențe similare de natură psihologică distorsionează piețele economice generând cele mai mari probleme ce pot fi imaginate pentru economiști, politicieni și tehnocrați. Astfel, toate modelele pe care ei le folosesc în mod curent ajung să fie spulberate când spiritul de turmă al fricii blochează economia modernă.”
Astfel, obținem o imagine relativ completă a mecanismului sărăcirii unei națiuni pornindu-se de la diminuarea dăruirii de sine, continuând cu exacerbarea individualismului, ce aduce după sine reducerea încrederii față de semeni, pentru ca în final să se ajungă la o frică ce pregătește dezastrul economic. Calea de a ieși din acest proces distructiv constă în redescoperirea fundamentelor morale ale bunătății, încrederii și dăruirii de sine.
Privim la generațiile de politicieni apăruți după revoluție ca la o clasă de oameni haină și coruptă, de care nu avem cum scăpa, ci trebuie să o suportăm așa cum este ea, ajungând să ne răzbunăm amarul când pe unii când pe alții, de regulă, nevinovați, aflați în jur. Cu toate acestea, să nu uităm că oamenii care ajung în fruntea unei națiuni sunt cel mai adesea expresia gândirii de grup ce se manifestă la acea dată. Dacă la nivel de individ vom continua să hrănim partea negativă, dacă vom fi excesiv preocupați de noi înșine ignorând ansamblul în mijlocul căruia evoluăm, vom ajunge prizonieri ai unei condiții ce ne condamnă la suferință, iar în viitor chiar la dispariție. Nu trebuie să ajungem însă atât de departe, ci este necesar să dăm prețuim valorile elementare ce constituie pilonii de rezistență ai spiritului uman.
Comunismul a șters ideea de Dumnezeu din mințile oamenilor transformându-i în animale ce se luptă pentru supremație. Capitalismul postdecembrist a accentuat aceste tendințe și ne-a oferit mijloace de promovare a acelui gen de individualism, lipsit de sensibilitate față de semeni. Așa am ajuns să sărăcim interior și exterior, cu rezultatul nefast concretizat printr-o societate ce bâjbâie în negura unei interminabile tranziții.
România trebuie eliberată de acest trecut ce s-a materializat în prezent printr-un individualism exacerbat, ce înăbușă dezvoltarea normală a țării pentru prezent și viitor. Să fii voluntar pentru sprijinirea semenului, dacă această conduită devine o practică pe scară largă, ne va conduce să simțim că facem parte dintr-o familie unită, că aparținem unei comunități robuste și că împreună constituim o națiune puternică, ce rezistă cu fruntea sus în fața încercărilor vieții. Atunci încrederea va lua locul fricii, iar bunăstarea mult visată va apărea și pe îndureratul plai românesc. Fie ca România să renască în curând!
