— Azi nu voi merge la școală!, și-a spus el în acea dimineață, ferm hotărât să își continue obiceiul de a nu mai frecventa orele de clasă. 

Nu era prima oară când proceda în felul acesta. În mare măsură se apropiase de pragul periculos al abandonului școlar din cauza absențelor nemotivate acumulate pe tot parcursul anului de învățământ. Era în clasa a treia, dar nu avea dorința de a absolvi vreodată etapele puse înaintea sa de un sistem educațional care nu îl motiva în niciun fel să meargă mai departe. 

Și nu era vorba de lipsă de interes din partea sa. Dimpotrivă, întotdeauna a fost atras de cunoașterea lucrurilor de valoare și de împărtășirea cunoștințelor dobândite prin experiență și învățare. Îi plăcea foarte mult istoria, fiindcă reușea să retrăiască etape impresionante din istoria umanității și îi oferea șansa de a intui principii de valoare din derularea evenimente marcante consemnate de-a lungul veacurilor. De asemenea, matematica i se părea interesantă prin formalismul abstract ce îi permitea să exprime exact realitatea imediată în modele ce ulterior se constituiau ca un fundament pentru alte discipline „exacte” în genul fizicii sau chimiei. 

Dar atmosfera din sălile de clasă, maniera brutală și lipsită de simpatie manifestată de cadrele didactice, grosolănia și violența între elevi, găștile de cartier care îl urmăreau când ieșea de la școală pentru a-i cere bani sau pentru a-l bate pur și simplu de plăcere, erau tot atâția factori care îl îndepărtau progresiv, dar sigur, de porțile unității de învățământ. Și nu în ultimul rând, ideologizarea procesului educațional și obligativitatea participării la activități de „slăvire a iubitului conducător” îi induceau un sentiment de respingere și dispreț profund față de materiile de învățământ. Oricum, perspectiva de a accede prin învățătură nu îi era deloc clară, fiindcă posturile și privilegiile erau acordate pe criterii de relații, fiind condiționate de subordonarea obedientă față de un sistem corupt și lipsit de umanitate. 

Acesta era mediul școlar în care a crescut și a fost educat, opțiunea de abandon fiind în cele din urmă depășită doar de rațiunea pragmatică a evitării variantei mult mai dure a excluderii din cauza lipsei diplomei de absolvire a etapelor obligatorii de pregătire educațională. Însă, în mod fundamental, el a știut un singur lucru și anume că școala nu avea nimic de-a face cu pregătirea reală pentru viață, iar rezultatele obținute contau prea puțin pentru încadrarea ulterioară în societatea „multilateral dezvoltată”. 

De aceea, s-a bucurat foarte mult când „noua orânduire” a apus în decembrie 1989, fără să se gândească în vreun fel că multe dintre problemele cu care se confruntase în trecut aveau să se repete mai mult sau mai puțin similar. Astfel, într-o anumită ocazie a putut să se adreseze mai multor tineri cu prilejul unei tabere organizate într-o regiune pitorească din județul Hunedoara. În acel timp el lucra într-o unitate de cercetare în care avusese șansa de a fi angajat în urma unui concurs foarte dur, imediat după absolvirea facultății. 

Era un timp în care credea într-o manieră pe care acum o considera naivă, că România va renaște grație energiilor descătușate ale națiunii și mai ales ale tinerei generații. Idealismul său plin de speranță ignora tarele educaționale ale generațiilor crescute în perioada comunistă, când în mod deliberat, disprețul pentru o educație autentică a fost injectat mai mult sau mai puțin subtil chiar prin sistemul școlar pe care dorise să îl abandoneze când eram mic. 

În timp ce vorbea acelor tineri despre șansa de a se fi născut într-o perioadă de libertate, despre perspectivele ce se deschideau înaintea lor și despre încrederea pe care o avea în potențialul lor, atenția i-a fost atrasă de un fel de murmur pe care l-a auzit la începutul și la sfârșitul prezentării sale. După ce a încheiat, a întrebat pe unul dintre prietenii săi despre ce vorbeau acei copii și adolescenți între ei. 

Ceea ce i-a mărturisit acel prieten l-a determinat să rămână înmărmurit. Astfel, i-a spus că imediat după ce a fost prezentat, mai bine zis, de îndată ce a făcut cunoscută profesia sa de cercetător, s-a auzit un murmur în genul: 

— Ce este aceasta? Cercetarea înseamnă cultură și noi nu vrem cultură, pe noi nu ne interesează așa ceva! 

Practic, fusese perceput ca un intrus, ca o persoană care nu merita atenție și nici interes pentru ceea ce spunea. Ei bine, acei tineri nu doreau decât să se distreze, să râdă și să se joace, având un dispreț profund față de tot ceea ce se purta o etichetă cu titlul „educație” sau „cultură”. 

Acest lucru l-a determinat să își aduc aminte de colegii săi din diferitele unități de învățământ, care în mare majoritate considerau a fi lipsite de interes disciplinele cu care luau contact, așteptând cu dor „marea eliberare” de sub obligativitatea de a studia și învăța. Nu întâmplător, i-a fost aproape imposibil să aibă prieteni cu care să discute chestiunile „serioase” ale vieții, fiindcă era mereu taxat drept „tocilar” sau „geniu pustiu”, fiind un copil, ulterior adolescent, care obișnuia să citească în loc să piardă timpul jucându-se în jurul blocului sau intrând în fel de fel de aventuri amoroase mai târziu. 

Într-o altă ocazie a putut discuta cu mai mulți părinți, care îi spuneau că nu mai reușesc să ofere o motivație clară copiilor pentru a continua să învețe, fiindcă oricum acest lucru nu avea să le folosească prea mult în viață. Dorința de distracție și cea de a face bani erau singurele care îi motivau. Bineînțeles, acestea îi îndepărtau de studiu și de aprofundarea cunoștințelor furnizate prin sistemul educațional. 

Explorând în detaliu condițiile prezente ale tinerei generații, și-a dat seama că un al treilea „vector” al dezinteresului pentru educație rezulta în urma expunerii necontrolate la mijloacele de informare în masă, cum ar fi: televizorul și calculatorul, pline de emisiuni mondene de proastă calitate, ce promovau „subcultura” prostului gust, bădărănia și etalarea grosolană a averilor strânse în mod necinstit și prin ignorarea valorilor morale fundamentale. Prin astfel de programe, tinerii ajungeau să înțeleagă faptul că tot ce se învață este lipsit de sens, fiindcă în final, succesul în viață va fi asigurat prin alte mijloace și nu prin învățare, cultură sau efort susținut de o educație continuă. 

Într-o societate orientată spre câștig prin orice mijloace, educația și cultura au devenit obstacole majore, fiindcă ele ne determină moral să nu acceptăm orice fel de condiții care ne sunt impuse. Datorită unor tare educaționale evidente, atât elitele societății, cât și masele, ajung în cercul vicios al disprețului pentru valoare, care mai devreme sau mai târziu conduce la decădere și prăbușire, aceasta fiind cauza majoră a problemelor de natură economică ale lumii contemporane. 

Simpla, dar nemăsurata dorință de câștig, indiferent de mijloace, se află în spatele sistemului speculativ care a ademenit masele largi printr-o îndatorare excesivă. Lipsa de educație și de bun simț a completat dezastruos acest scenariu prin faptul că nimeni nu s-a gândit cât de periculoasă este îndatorarea pe termen lung, deși în istoria recentă au existat astfel de experimente nefericite, iar o cunoaștere temeinică ar fi condus la împiedicarea repetării lor. 

În zadar se mută banii dintr-o parte în alta a lumii, iar fonduri de „salvare” a națiunilor îndatorate excesiv sunt injectate în economii mai mult sau mai puțin falite, fiindcă lipsa de educație și-a arătat roadele printr-un consumism iresponsabil, care a alterat rezervele viitoare pentru cel puțin o generație de acum înainte. Dacă ar fi existat un adevărat respect pentru educație, atât elitele, cât și masele, ar fi putut face față cu succes tentației de a consuma astăzi banul ce va fi câștigat mâine, iar societatea ar fi cunoscut o dezvoltare durabilă conducând la un real progres. 

Disprețul pentru o autentică educație se află la originea relelor cu care ne confruntăm, iar roadele nefericite le culegem în fiecare clipă, rezultatul fiind amar și dureros. Din nefericire, în loc să se investească în sistemul educațional pentru pregătirea profesionistă a tinerei generații, dimpotrivă, se caută sacrificarea lui din rațiuni de costuri financiare ce nu mai pot fi susținute în condițiile deturnării investițiilor către alte destinații mai mult sau mai puțin „exotice”. 

Involuntar, gândul îl purta către generațiile de tineri talentați ce se aflau la acel moment pe băncile școlii, viitorii adulți care puteau să aducă progres și ieșirea din criză pentru societatea și lumea în care trăia. Nu dorea să creadă că acești tineri vor îngroșa rândurile șomerilor din țară sau al românilor plecați la munca de jos din străinătate, în timp ce România se afunda iremediabil în datorii tot mai mari, iar contracția economică distrugea iremediabil orice șansă de redresare pentru următorii zeci de ani. 

Mai mult decât oricând, în acel timp de criză, el credea că investiția în educație reprezenta una dintre metodele cele mai eficiente de ieșire din situația generată de lipsa de pregătire a societății, ce a făcut-o vulnerabilă în fața speculei financiare și tentației de câștig iresponsabil, ignorându-se legile stricte ce guvernează economia și lumea naturală în care trăia. El încă mai era convins că printr-o educație adecvată se putea realiza saltul de conștiință care să transforme criza prezentă într-o oportunitate neașteptată de trecere la un nou nivel de dezvoltare a umanității. Dar nu mai era sigur dacă vreodată acest deziderat urma să fie realizat. Și astfel, se mărginea să privească, asemenea copilului care continua să trăiască în el, la derularea nestăvilită a evenimentelor către crepusculul unui Ev, care treptat se stinge pentru a face loc unei Ere nemuritoare.