Zilele trecute am avut ocazia să ascult din nou una dintre formațiile mele preferate, mai precis, Pet Shop Boys, piesa fiind „Suburbia”. Ascultând mai atent versurile, mi-am dat seama că ele exprimau actualitatea de care eram înconjurat și prin urmare, am căutat pe Internet lyrics-ul, sau textul, respectivului cântec. De-abia am citit câteva propoziții și am izbucnit involuntar în râs, fiindcă se potriveau de minune cu delirul în care evoluează România, inclusiv spațiul virtual românesc.  

 

Voi reda refrenul într-o traducere aproximativă, invitându-i pe amatori să caute întreg textul pentru a extinde imaginea oferită de „suburbia” din toate timpurile:  

 

„Hai să facem o plimbare,  

să alergăm împreună cu câinii  

pe timp de seară  

în Suburbia.  

 

Nu te poți ascunde,  

ci doar să alergi cu câinii  

pe timp de seară  

în Suburbia.”  

 

Introducerea clipului era constituită din imaginea unui om pierdut în mijlocul unui bulevard. Câinii latră nebunește la el în timp ce merge pe stradă. Copiii urlă în stil „suburban” și îi împing neglijent pe trecătorii care aveau curajul să se avânte prin astfel de coclauri.  

 

Tocmai când nu mai știam ce „metaforă” să utilizez pentru a ilustra realitățile dureroase ale țării noastre, întâlnirea peste timp cu această melodie mi-a oferit ocazia de a reflecta mai profund asupra țintei spre care se îndreaptă cu toată forța societatea românească. De fapt, bâlciul mediatic și politic la care asistăm de peste șapte ani, nu reprezintă altceva decât apropierea de apogeul declinului pe care spațiul românesc l-a urmat o dată cu venirea comunismului și accentuat în perioada ce a trecut din decembrie 1989. Într-un fel sau altul, ne îndreptăm către „vortexul”, sau centrul, unui ciclon care bântuie România, distruge tot ce întâlnește în cale și lasă munți de gunoaie în urma sa, nimicind fără discriminare totul.  

 

De fapt, „suburbia” este ceea ce a ajuns să definească aproape oraș al României, inclusiv capitala, prin amestecul amețitor de planuri urbanistice contradictorii, distrugându-se identitatea locurilor sub furia buldozerelor proletare. Însă, ceea ce s-a întâmplat cu clădirile, reflectă în mică parte ceea ce s-a produs în structura interioară a celor care compun populația acestei țări. Suburbia a ieșit din zona ei de acțiune, în trecut i se spunea mahala, și s-a extins în centrul localităților, devenind dominantă prin cultura prostului gust, a scuipatului pe stradă, a grosolăniei și mârlăniei, urcând toate palierele sociale prin inversarea valorilor și promovarea unor persoane necorespunzătoare în funcțiile de răspundere.  

 

Oricât de mult am ignora mizeria de afară, este doar o chestiune de timp până când ea va ajunge în cele din urmă în mijlocul casei, fără să mai putem face față avalanșei de gunoaie ce impregnează atmosfera și solul, practic întregul spațiu fizic și spiritual. Oricât de mult am dori să ne ocupăm strict doar de noi înșine, invazia barbară a „suburbiei” nu ne va lăsa în pace, fiindcă ne place sau nu, încă trăim în această țară, iar emigrarea nu poate fi o soluție pentru toți.  

 

În urmă cu câțiva ani am avut ocazia să călătoresc împreună cu niște turiști polonezi, veniți în vizită în România cu dorința de a petrece mai multe zile în Munții Retezat. Drumul cu trenul de la București la Petroșani, care de regulă durează cam șapte ore, mi-a oferit suficient spațiu pentru a discuta și schimba impresii despre România, respectiv Polonia, pe care în particular o admir foarte mult. Eram bucuros că puteam primi informații la prima mână despre evoluția societății poloneze, mai avansată în ce privește evoluția către civilizație și capitalism decât România.  

 

După mai multe ore de conversație, unul dintre turiști, de profesie inginer naval, mi-a spus că a mai fost în România și a putut să viziteze Munții Făgăraș. În acest sens, a avut cuvinte de admirație față de peisajele pe care le-a putut vedea, incluzând și impresii plăcute despre oamenii pe care i-a întâlnit. Toate bune și frumoase, până când a ajuns la un „detaliu” mai puțin plăcut. Acest a fost remarcat când a dorit să facă o baie în mijlocul unui pârâu de munte, ocazie cu care a constatat că erau atât de multe gunoaie deversate în apă și aruncate pe mal, încât și-a dat seama că nu era tocmai cea mai bună idee. Mai mult, a observat că nenumărate erau locurile în care zăceau resturi menajere, mai precis, pe marginea drumurilor, pe lângă garduri sau chiar în piețe, fapt care l-a pus serios pe gânduri.  

 

În final, mi-a spus că a remarcat faptul că această aruncare neglijentă a resturilor se repeta în toate localitățile prin care trecea, și de aceea, m-a întrebat direct:  

 

— Te rog să-mi explici, cum este posibil ca oameni atât de amabili și de cumsecade cum sunt românii, să fie atât de neglijenți când este vorba despre mediul în care trăiesc, aruncând unde apucă resturile și gunoaiele? Am nevoie să înțeleg acest lucru, fiindcă așa ceva nu am mai văzut nicăieri pe unde am călătorit în lume!  

 

Această contradicție semnalată atât în mediul rural, cât și în cel urban, l-a frapat în cel mai înalt grad. Nu am putut să-i ofer un răspuns clar, fiindcă încercând să scuz, sau măcar să justific, astfel de practici, ajungeam să mă contrazic după câteva fraze. Mi-a părut însă bine că nu a reușit să distingă limbajul vulgar, plin de înjurături, al românilor, sau bădărănia și brutalitatea ce se manifestă la toate nivele sociale. Ironic, când încercam să „dreg” situația, trenul a trecut pe lângă un râu mai mare, iar nesuferitele gunoaie au putut fi distinse de la mare distanță și pentru mult timp, acest lucru determinându-mă să mă simt rușinat și neputincios.  

 

A doua zi m-am reîntâlnit într-una din piețele din Petroșani și mi-a spus zâmbind că de un sfert de oră caută un coș de gunoi și nu îl găsește. Inițial m-am gândit să îi sugerez să scape de resturile menajere pe unde poate, eventual printr-un tufiș, dar m-am abținut. În schimb, mi-a spus că nu se va da bătut nici dacă își pierde o jumătate de zi, fiindcă pur și simplu, nu putea arunca plasa de resturi decât la un coș de gunoi. I se părea un act barbar și strigător la cer să procedezi altfel, fiind un afront adus deopotrivă naturii și societății.  

 

Nu ne-am mai întâlnit după aceea, dar m-am bucurat că nu a trebuit să fiu martor la „cunoașterea” câinilor vagabonzi, ce alergau nestingherit după lăsarea întunericului, sau a altor forme de agresiune suburbană. Însă, de atunci înainte niciodată nu am mai aruncat gunoiul decât la coș, indiferent cât de mare sau mic era obiectul în cauză. Cât privește alte „apucături” preluate din cultura „suburbană” în care am crescut sau culese din mediile „grobiene” pe care le-am traversat, le-am abandonat fără părere de rău, fiind atent la exemplul pe care îl ofer altora.  

 

În momentul de față există prea puțin interes pentru educație. Tinerii sunt lăsați să crească la întâmplare fără a avea modele demne de urmat din partea adulților. Mai mult, la vârsta la care ar trebui să fie integrați în activitatea economică, oferta de locuri de muncă este foarte redusă, determinând intrarea în șomaj a unei forțe de producție de înaltă clasă. Cine poate, „fuge” peste graniță, urmând îndemnul politicienilor de a nu căuta să se implice în ceea ce se întâmplă în țară. Dacă lucrurile vor continua așa, România se va împotmoli într-o Suburbie cenușie, care în cele din urmă se va transforma într-un maidan mizerabil. Nu este indicat ca acest proces să fie lăsat să-și urmeze cursul, ci trebuie lansate noi eforturi de „civilizare” și „urbanizare” adevărată a țării.  

 

Trebuie recâștigată identitatea personală, comunitară și națională. La fel cum suntem alcătuiți noi, oamenii ca indivizi unici, și localitățile au propria lor identitate, aceasta fiind expresia colectivităților umane care le-au dat viață. De aceea, „Suburbia” trebuie alungată oriunde o întâlnim. Educația autentică trebuie să se manifeste din nou la toate nivelele. Nu este o rușine să înveți la orice vârstă, dar este lipsită de scuze nepăsarea în fața răului și inerția în a merge pe o cale greșită. România trebuie să renască din propriile ei ruine. Împreună cu ea trebuie să ieșim din Suburbia în care barbaria ne-a aruncat în ultimele decenii! Dacă nu facem acest lucru, atunci Suburbia va înghiți pentru totdeauna, asemenea unui deșert pustiitor, orice șansă de redresare a națiunii române. Am speranța că nu se va întâmpla așa ceva, dar viitorul nu îl poate prevedea nimeni.