Cu siguranță că viața este frustrantă și obstacolele pe care ți le scoate în față au darul de a te determina să te oprești din alergare și să te întrebi pe bună dreptate: „Ce sens au toate acestea?” Citeam de curând într-un autor de factură religioasă, că substratul existenței umane este tragic, că totul se află sub condamnarea sumbră și inexorabilă a morții, un „dat” ce nu poate fi în vreun fel remediat. 

Când ești copil te gândești că ai un viitor înainte, că va exista o vreme când vei putea să te afirmi personal, să arăți tuturor de ceea ce ești în stare. Mai târziu, când ajungi la maturitate, observi că lucrurile sunt mult diferite față de ceea ce te gândeai când erai mic, iar relativitatea este o regulă și nu o excepție privind evoluția fiecărui om. Șansa, contextul și împrejurările contează mai mult decât toate înzestrările pe care le-ai dobândi prin naștere sau învățare. 

Dacă treci și de această perioadă, începi să simți panta căzătoare a vieții. Observi cum detaliile exterioare se modifică tot mai accentuat, iar interior trăiești disperarea progresivă a însingurării în fața unei realități ce nu știe nici de reguli, nici de sentimente. Obosit să mai cauți idealuri, care mai totdeauna se dovedesc a fi utopice, începi să cauți un substitut, ba chiar încerci să fugi de tine, de tot ceea ce ai fost sau ai fi vrut să fii. 

În cazul meu, ori de câte ori am probleme ce mă depășesc, revin la studiul limbilor vechi, cum ar fi greaca și ebraica, pentru a evada într-un spațiu virtual în care să învăț noțiuni care să mă ajute să evadez din realitate. În acest sens, Internetul m-a ajutat foarte mult de a uita de mine însumi, de a-mi crea un spațiu al libertății ideatice în care să mă simt satisfăcut în a avea un teritoriu al meu, în care să îmi definesc propriile reguli. 

Dar ce sens au toate aceste gânduri? Pur și simplu, am ajuns la concluzia că toate viziunile spirituale își au limitele lor în fața confruntării dureroase cu lumea înconjurătoare. Cel mai adesea, demersul către spiritualitate reprezintă o formă de a încerca să evadezi din realitate, de a inventa sau însuși un cod de semne și simboluri care să-ți ofere o descriere coerentă la ceea ce se întâmplă. Hazardul reprezintă, cel puțin aceasta este părerea mea, cel mai mare adversar conceptual, fiindcă el nu cunoaște și nici nu operează cu noțiunea de ordine. Haosul își are propria „regulă lipsită de reguli”. Ori aici este tragedia condiției umane, mai precis, în lipsa de predictibilitate relativ la ceea ce ți se întâmplă și la ce va mai fi. 

Oricât de mult dorești să stai „tare”, până la urmă valurile împrejurărilor schimbătoare tot te vor disloca și arunca în oceanul nemărginit. Din acest punct de vedere, evadarea din realitate reprezintă o necesitate. Toată antroposfera, acest spațiu artificial al existenței umane, reprezintă un substitut pentru o realitate care uneori nu ne place, de multe ori ne este potrivnică, iar alteori ne este indiferentă. 

„O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine, dar pământul rămâne veșnic în picioare. Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” 

Nu am înțeles niciodată așa de bine ca în timpul de față aceste cuvinte. Exprimarea lor este extraordinară prin lipsa de sens a haosului în mijlocul căruia trăim ca individ și umanitate. Condiția noastră este izolată în mijlocul nimicului, care în cele din urmă înghite totul. 

Când eram mic, experimentam din plin spaima morții. Fiind deseori bolnav și având febră pe o durată îndelungată, simțeam cum energia vieții se scurgea din mine și aveam impresia că nu voi mai putea să continui, fiindcă puterea fizică se va epuiza. Acest lucru m-a împins involuntar către „superstițiile copilăriei” în genul credinței că tot ce există în jur are un suflet și prin urmare, poți comunica practic cu orice obiect. Mai târziu, am cunoscut atracția transcendentului, acel ceva care nu este din lumea aceasta, dar care se află drept cauză în spatele tuturor lucrurilor. Aceasta era abordarea mea, dar fiecare persoană are o metodă proprie de a evada din realitate. Chiar și jocul reprezintă o uitare de sine, adică o umplere a unui gol existențial care simți că explodează în tine. 

Acum îmi dau seama de paradoxul exprimării „un gol care explodează” în tine. De fapt, dacă ar fi gol, nu ar trebui să explodeze, ci doar cel mult să facă implozie, adică să se scufunde în sine până când nu mai rămâne nimic. 

Exercițiul religios de mai târziu mi-a oferit un substitut interesant pentru realitate, mai ales că pentru prima dată aveam acces la un sistem bine închegat prin rațiune, logică și ritual în a presupune prin forța convingerii ceea ce nu poți să vezi și să simți. În schimb, colegii mei de generație preferau alte metode de evadare, în genul consumului de băuturi alcoolice și sexului. Mie nu mi s-au potrivit niciuna dintre ele. Cel mai urât slogan pe care îl auzeam ca adolescent era de „a fi ca toată lumea”. 

„Toate râurile se varsă în mare, dar marea nu se umple. Ele aleargă mereu și întorc spre locul de unde pornesc, ca iarăși să plece de acolo. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune. Ochiul nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind. Ce a fost, va mai fi! Ce s-a făcut, se va mai face! Nu este nimic nou sub soare!” 

Am încercat diferite sisteme de gândire filosofică și religioasă, dar în final, am înțeles că spiritualitate autentică nu poate fi exprimată prin cuvinte, ci ea reprezintă un „dat” pe care fie îl primești, nu știu exact prin ce metodă, fie nu. Dacă religia reprezintă doar o evadare din realitate, atunci avem însă o mare problemă. Pentru cei mai mulți, evadarea din realitate se realizează prin supramuncă și ascunderea în spatele munților de dosare, sau probleme, ce nu se termină vreodată. Dar indiferent cât de iscusit poți să fii în a reduce volumul glasului interior, mai devreme sau mai târziu vei descoperi din nou deșertăciunea. 

Nici spiritualitatea religiei și nici cea a „muncii” nu aduc alinare în fața teribilului final ce vine în dreptul fiecărui om într-o zi. Până atunci evadăm, uităm de condiția noastră muritoare și ne comportăm ca și cum nu ar exista un sfârșit. Este bine să facem așa, dar uneori simțim că totul se distruge sub picioarele noastre. Și atunci fie îl descoperim pe Dumnezeu, fie se termină totul. 

„Dar adu-ți aminte de Creatorul tău în zilele tinereții până nu vin zilele rele și anii când vei spune: Nu găsesc nicio plăcere în ei! … până nu se întunecă soarele, luna și stelele și până nu se întorc norii după ploaie ... până nu se rupe funia de argint, nu se sfărâmă vasul de aur, nu se sparge găleata la izvor și nu se strică roata de la fântână, adică până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce spiritul la Dumnezeu, care l-a dat.” 

Am reușit sau nu să îl găsesc pe Marele Creator dincolo de abis? Sau poate, prin scufundarea în abis, am ajuns să-l cunosc mai bine? Nu aș putea spune, însă de multe ori, în abisul disperării am putut distinge mai bine Chipul său decât în timpul când lucrurile păreau normale. O fi un mecanism ascuns în natura umană? Cine știe? Însă nu putem fugi de realitatea ultimă la nesfârșit. Într-o zi ea ne va ajunge din urmă și nu vom mai avea încotro să mergem. Existența lui Dumnezeu este singura care poate da explicație realității, dar și acest lucru reprezintă o experiență interioară și nicidecum o fugă de realitate.