Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de chimie din timpul școlii generale și ulterior al liceului, când învățam despre diferitele forme sub care se poate prezenta elementul numit „carbon”. Erau dimineți plăcute, în care mirosul înțepător al diferitelor substanțe din laboratorul de chimie îmi dădeau senzația intrării în atmosfera densă a unei alte planete din sistemul nostru solar. De fapt, chiar așa și era, fiindcă de îndată ce treceai de pragul acelui tărâm mistic pentru elevi, ajungeai în fața meselor pe care erau dispuse nenumărate instrumente specifice în genul eprubetelor, paharelor de tot felul, retortelor sau altor dispozitive ingenioase pentru manipularea moleculelor și atomilor.
Pot spune că am îndrăgit chimia chiar de la început, fiindcă era fascinant cum puteai, asemenea unui alchimist medieval, să combini substanțe având anumite caracteristici bine definite, pentru ca ulterior să obții ceva nou, complet diferit, bineînțeles, în mod intenționat, dar alteori din pură întâmplare. Nu pot să uit acele lucrări de laborator la care rezultatul era cu totul altul decât cel prevăzut, iar nu de puține ori, eprubeta colegului se colora în nuanțe ce trădau un rezultat neașteptat, ba chiar nedorit, dacă era să ne gândim la nota pe care trebuia să o obțină.
Cine nu s-a distrat copios la orele de chimie, când panglica de magneziu fie nu lua foc, fie ardea mai mult decât trebuia, spre delirul celui care o ținea în mână cu ajutorul unei pensete lungi? Sau cine nu mai ține minte frica fetelor, care la cea mai mică „aprindere” nedorită, sau alteori bubuitură, datorită substanțelor puse în cantitate mult prea mare, erau gata fie să fugă din laborator, fie să se ascundă pe sub mesele din încăpere? Oricum, farmecul laboratorului de chimie rămâne aparte pentru fiecare generație de elevi, mai dificil fiind pentru profesori să stăpânească elanul inventiv sau distructiv al „învățăceilor” în ce privește arta combinării elementelor.
Dintre lecțiile cele mai interesante pe care le-am învățat despre „taina” atomului, cel mai mult m-a impresionat cea cu privire la chimia carbonului, care se află la baza la tot ceea ce are viață pe pământ. Carbonul și hidrogenul, aceste două elemente aflate într-un permanent mariaj, mai mult sau mai puțin poligam, ne oferă exemplul complexității și simplității, deopotrivă. Complexitate datorită nesfârșitelor lanțuri moleculare, care pot avea chiar dimensiuni macroscopice, vizibile cu ochiul liber, dar și simplitate, fiindcă la bază se află o legătură numită specială, numită „covalentă”, de punere în comun a electronilor din stratul final, sau de „valență”, un fel de modalitate de unire a elementelor, de iubire chiar!
Legat de carbon ca element pur, acesta se află obligatoriu, fie în structuri compacte și haotice, acesta fiind cazul grafitului, fie în rețele total ordonate, acesta fiind cazul diamantului. Surprinzător sau nu, grafitul, sau cărbunele din care se realizează minele de creion, și diamantul, cel atât de prețios, au aceeași compoziție chimică, diferența fundamentală fiind absența sau prezența ordinii riguroase. Există o ordine și a grafitului, însă ea este doar la nivelul „colectivităților de atomi”, care glisează dezordonat una peste alta, conducând la dezagregare la cea mai mică tensiune mecanică aplicată. În cazul diamantului, structura este compactă, fiecare parte fiind cuplată pe deplin în întreg, astfel încât, tensiunea mecanică se distribuie în tot volumul, nefiind capabilă desprinderea nici celui mai periferic atom.
Pornind de la acest ultim aspect, au existat cercetări privind transformarea grafitului în diamant, lucru ce s-a obținut în cele din urmă, conducând la apariția așa numitelor „diamante industriale”, similare celor naturale. Procesul în sine presupunea exercitarea unei presiuni mecanice considerabile, care să forțeze „colectivitățile” haotice de atomi de carbon să se alinieze într-o structură cristalină compactă. Acest aspect în mare măsură teoretic, s-a verificat experimental, însă dimensiunea diamantelor industriale a rămas redusă în raport cu a celor naturale. Mai precis, știința omului nu a întrecut deocamdată știința naturii și mai sunt încă multe de învățat din ceea ce ne este pus la îndemână de realitatea înconjurătoare.
Dar nu doresc să predau lecții de chimie, ci mai degrabă, să ofer o ilustrație relevantă pentru modul în care este alcătuită natura noastră interioară, acea țesătură delicată de gânduri, dorințe, motivații și idealuri, numită metaforic prin expresia: „suflet omenesc”. În mod sincer, cred în destinul ființei umane, care va depăși cu mult tot ceea ce am visat, fiindcă mai presus de orice altă putere ce se află în noi, nimic nu se compară cu capacitatea de transformare și de evoluție a conștiinței pusă în fiecare om.
Bineînțeles, la început se pornește de la nivelul „grafitului”, adică al zămislirii de conglomerate haotice, care oferă, la nivel individual și colectiv, o perspectivă deloc promițătoare. De câte ori nu ne-am poticnit pe diferitele drumuri ale vieții? De câte ori nu am abandonat ceea ce am început? De câte ori nu am fost forțați să ne întoarcem de la o destinație mult visată, pentru a o lua de la capăt?
Slăbiciunea naturii umane nu trebuie să ne conducă însă la disperare, fiindcă indiferent de cât de multe ori se cade, capacitatea de revenire există în fiecare dintre noi. Puterea omului stă tocmai în această forță a revenirii, care în cele din urmă dă la o parte obstacolul, indiferent de înălțimea lui. Și astfel, când acest proces al revenirii ajunge să fie amorsat pe deplin, grafitul începe să devină diamant, unind într-o structură unică tot câmpul cunoașterii și rezistând la orice efort „mecanic”, indiferent de intensitatea lui.
Mai precis, tensiunea creată de obstacole, generează o forță de reacție pentru depășirea lor, fapt care creează condițiile optime pentru rearanjarea „straturilor” interioare ale conștiinței, așa cum se întâmplă în cazul atomilor de carbon. Învingând dificultăți dintre cele mai comune sau alteori, dintre cele mai ieșite dificile, ființa umană progresează în cunoaștere și experiență, trecând prin etape succesive de transformare, care duse până la capăt, o transformă pe deplin.
Nu voi încerca să aplic categoriile specifice unei anumite religii, când afirm aceste lucruri, dar în mod cert, o experiență de valoare în domeniul spiritual te va motiva să dobândești puterea de a merge înainte, de a nu abandona lupta și de a te simți profund legat de ceilalți, de univers și de Sursa a tot ce există. Dacă acest lucru nu se realizează, atunci ceva nu este bine, iar a rămâne doar grafit reprezintă soarta cea mai lamentabilă pe care o poate avea un om pe pământ.
Pe de o parte, diamantul are preț fiindcă este rar. Pe de altă parte, el este valoros din cauză că este frumos. Prelevat din natură, el are tot felul de inserții de metale rare, care îi conferă nuanțe fără egal în lumina soarelui, pe care o descompune în raze de curcubeu plăcute la privit. Similar, în experiența fiecărui om există „inserții” specifice, conferite de propria individualitate, care vor conferi o strălucire unică „diamantului” din suflet. Aceste elemente, adăugate în mod tainic în structura sa interioară, impurități la origine, aduc un farmec aparte, purtând amprenta mediului în care acesta s-a dezvoltat.
Plecând din „noroiul” unei societăți ce și-a disprețuit valorile, traversând straturile de „asfalt” al unei alte societăți care le-a ignorat și le-a călcat în picioare sau purtând urmele particulelor de nisip al colectivităților care desconsideră frumusețea interioară, diamantul format din grafit poartă în cele din urmă strălucirea unei transformări naturale cu totul speciale. Aici se vede forța naturii umane, aceea de a sublima pe deplin în perfecțiunea noțiunii de „om”, indiferent de condițiile sociale și istorice în care aceasta s-ar afla.
Aplicând la mediul românesc, în care a arunca la gunoi oamenii de valoare reprezintă o regulă și unde a lua în derâdere caracterul altora constituie o practică generală, șansa ca grafitul să devină diamant este mult mai mare, deși acest lucru nu devine vizibil imediat. Însă de îndată ce acest lucru are loc, puterea de dominare a grafitului se estompează în fața strălucirii diamantului. Iar un obiect de grafit aflat în contact cu diamantul se va frânge imediat, neputând decât să murdărească pentru o scurtă perioadă de timp suprafața acestuia, dar fără a putea să-l strice în vreun fel.
Cred sincer în nașterea unei noi generații, care venind din haosul și tumultul unei societăți aflate într-o mișcare aparent fără finalitate, va reuși să aducă la lumină frumusețea de a fi om și român deopotrivă. Cred că sunt multe suflete în care procesul transformării grafitului în diamant se află la lucru, iar într-un viitor mai mult sau mai puțin îndelungat acest lucru va ajunge la lumină. Și tot în mod sincer, cred într-un proces similar la nivelul întregii umanități. Sunt un visător, lipsit de simțul realității? Nu știu ce să spun, dar în orice caz, numai timpul îmi va da sau nu dreptate în această privință. Cu toate acestea, studiind natura umană, am înțeles că evoluția conștiinței pusă în om urmează în mod uimitor exact legile naturii, care în particular se aplică la transformările uimitoare ale elementului chimic numit „carbon”.
