Rememorez cu putere clipele când copil fiind obișnuiam să cutreier la întâmplare străzile orașului în care m-am născut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite și unghiurile neașteptate ale cartierului în care locuiam mă determinau să caut o astfel de experiență. Nu de puține ori mă rătăceam în labirintul de străzi și alei înguste, pentru ca în final să disting din nou un drum cunoscut. Uneori, pentru a nu relua experiența panicii celui ce se simte rătăcit, îmi notam pe o bucată de hârtie numele străzilor și îmi întocmeam o mică schiță a locului, astfel încât să evit situațiile neplăcute. Cel mai dificil era să țin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau găștilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerința de a plăti dreptul de trecere.
Cu bune sau rele, vârsta copilăriei a trecut mai repede decât mi-aș fi dorit, iar maturizarea precoce adusă de feluritele evenimente din viața mea a lăsat în urmă una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Astfel, nu pot să uit senzația de mirare în fața necunoscutului pe care o experimentam în fața oricărui eveniment nou și uimirea că un anumit lucru există sau este posibil. Toate aceste trăiri am continuat să le simt cu putere de-a lungul vieții, dar niciodată ca atunci.
Revăd cu privirea minții clădirile vechi de câteva secole din centrul orașului și străzile pavate cu piatră cubică datând din perioade de multe apuse. Este ca și cum ieri am fost pe acolo, deși au trecut mai multe zeci de primăveri. Nu pot să nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut și a lăsat urme adânci în ființa mea. Aș vrea uneori să fac să renască acea perioadă, să trăiesc din nou mirarea în fața unei lumi copleșitoare, precum și credința că întotdeauna Cineva, chiar nevăzut, intervine în favoarea mea, îmi vorbește și mă ia de mână pentru a merge mai departe.
Când suntem mici comunicăm ușor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însuflețite, animate de o viață tainică pe care numai noi știm să o privim. Adulții sunt insensibili la astfel de detalii. Viața i-a bătucit și au pierdut facultăți prețioase în genul celei de a se bucura pentru o nouă zi sau de a tresălta interior la vederea copacilor înfloriți și a cerului nespus de albastru. Inocența pe care oamenii maturi au avut-o și-a pierdut albul imaculat, căpătând o culoare tot mai cenușie.
Într-o societate care treptat, dar sigur, ucide sufletul omenesc prin o mie și una de reguli, imaginea copilului începe să pălească, să se estompeze și în cele din urmă să dispară. Adolescentul va mai păstra pentru o vreme amprenta copilăriei, dar în scurt timp așa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei măști, pe care o va purta cu fermitate până la sfârșitul zilelor.
Dar a rămâne în atmosfera copilăriei, a avea în continuare prospețimea simțurilor în fața unei realități aflate în continuă mișcare, reprezintă o performanță la care puțini oameni ajung. Fiindcă aici este o taină mare și anume că în adâncul sufletului rămânem până la capăt copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viață rămâne vie, însă ascunsă sub straturi groase de „steril” prăfuit, ce ne îmbătrânește și ne curmă în cele din urmă puterea de a trăi. Înzestrarea de a rămâne copil, de a renaște în ciuda vicisitudinilor vieții, reprezintă un lucru necesar pentru a intui corect sensul existenței noastre pe acest pământ.
Ei bine, o mare bucurie am avut-o când eram copil, să întâlnesc o persoană, invizibilă pentru ochiul liber, a cărei inocență am simțit că a rămas constantă de-a lungul timpului. La început i-am perceput prezența asemenea unui fior lăuntric ce îmi șoptea prin sugestii și impresii, chiar din primele momente ale conștiinței, că nu mă va lăsa singur niciodată. Mai târziu, acea persoană m-a însoțit când mă jucam, copil fiind, cu obiectele din jur și a stat lângă mine răbdătoare în zilele când febra provocată de numeroase îmbolnăviri mă făcea să văd deformat chipul realității. Ulterior, am redescoperit-o când mă plimbam pe străzile și aleile cartierului în care locuiam.
Și mai mare mi-a fost surpriza să descopăr involuntar acea persoană mereu prezentă pentru un copil, dar invizibilă pentru ochiul de adult uneori ca o imagine, iar alteori ca o idee, ce m-a însoțit oriunde am mers de-a lungul vieții. De fapt, era mai mult decât o imagine, ci de o ființă ce mi-a menținut proaspătă inocența și bucuria de copil în fața misterului universului.
Dacă adulții ar rămâne cu inima plină de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confruntă ar dispărea subit. Încremenirea în suficiența acelui „știu eu mai bine” aduce după sine invariabil distrugerea a ceea ce este imaculat și valoros în suflet. Prin afecțiuni greșit orientate, printr-o viață haotică și plină de ambiții nesățioase, adultul își vinde ieftin puterea de a trăi, acea capacitate de a da nume, sens și gust realității înconjurătoare. Și astfel, ajunge să ne pierdem treptat divinitatea inocenței, corespunzător, devenind tot mai puțin umani, până când monstruozitatea devine o regulă și aberația un principiu.
Uneori, viitorul adult a crezut că poate să își vândă puritatea sentimentelor pentru că așa face toată lumea. El a crezut că va putea controla procesul vinderii și cumpărării inimii de copil, fără să realizeze că va ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare și anume, frumusețea sufletului. Alteori, el a cedat de frica izolării, fiindu-i teamă să fie altfel decât ceilalți, fără a realiza nedreptatea cumplită pe care și-o provoca prin acceptarea doctrinei compromisului. Și în alte ocazii, el a fugit din copilărie fără să mai privească cu regret la ceea ce lăsa în urmă. Însă, abandonând copilul din el, lăsându-l singur să plângă în întuneric, adultul de mai târziu a ajuns să fie izolat de suportul real al lumii. Fugind de inocența interioară, el și-a distrus adevărata identitate și s-a pierdut într-un spațiu lipsit de viață, într-o existență amorfă și lipsită de sens. Cel care uită de copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viață. Este ca și cum trunchiul de copac și-ar uita rădăcina care îl ține sau ca un lac ale cărei izvoare ar seca.
Dar există speranță. Niciodată încrederea nu dispare cu totul. Adultul poate să își recâștige inima de copil, dar pentru aceasta, el trebuie să reia legătura cu acea parte din sine pe care a abandonat-o nechibzuit în urma sa. Tot ce a trăit se află în el. Dacă își va abate atenția de la mirajul înșelător al lumii și va avea tăria să stea față în față cu el însuși, adultul va distinge dincolo de perdeaua plină de lacrimi a regretului, orizontul imaculat al copilăriei. Surprinzător, el va descoperi o ființă minusculă care plânge în întuneric așteptându-l pe el, adultul de mai târziu, ca să revină pentru a fi din nou împreună pentru totdeauna. Și astfel, a-ți regăsi inima de copil înseamnă de fapt să îți redobândești propria nemurire.
