Religia reprezintă un spațiu sacru în cadrul căruia se manifestă sentimentul prezenței lui Dumnezeu. Bineînțeles, acest spațiu poate fi public sau privat, conform cu natura exercitării lui într-o întrunire religioasă sau în mod individual, ascuns privirii altora. Însă indiferent de forma sub care se prezintă, spațiul sacru trebuie să fie determinat de ideile și conceptele care fac referință la Persoana divină, precum și de simbolurile prin care se exprimă credința dinamică și dinamizatoare a celor care I se închină, în speță credincioșii. Fără a intra în amănunte care țin de specificul unei anumite orientări spirituale, totuși, religia are drept scop să comunice într-un mod clar și pe înțeles celor credincioși, ba chiar și celor necredincioși, promisiunile și amenințările ce decurg din intervenția divină asupra universului în general, și a societății, în special.
Acum mă voi întoarce spre o altă noțiune ce ține de o spiritualitate ancestrală și anume, mă voi referi la teatru. Originile sale sunt împletite cu religia, așa cum se poate constata din istoria Egiptului antic, în acest sens fiind semnificativ cultul zeului Osiris și a zeiței Isis, fapt ce se petreceau undeva cam la anul 2500 înainte de Hristos. Povestea mitologică a acestor zeități făcea obiectul mai multor festivaluri și reprezentări anuale. Poate nu este lipsit de interes și modul în care religia mozaică a preluat o încărcătură teatrală prin simbolistica gesturilor și ritualurilor de aducere a jertfelor, la început într-un sanctuar mobil, iar ulterior prin realizarea templului de la Ierusalim.
Mai departe, înflorirea cu totul deosebită, precum și laicizarea actului teatral, s-a produs în cadrul civilizației grecești, iar ulterior elenistice, fapt benefic într-un anumit sens atât pentru artă, cât și pentru religie, fiindcă la urma urmei, religia nu trebuia să fie confundată niciodată doar cu aspectul ei exterior, chiar teatral de multe ori, accentul trebuind să fie totdeauna pe partea interioară, ce ține de suflet. Separarea fermă a teatrului de religie, atât în cadrul culturii iudaice, cât și a celei elenistice, s-a produs prin apariția creștinismului, un curent spiritual auster, axat strict pe Cuvântul descoperit în cadrul Bibliei, care de la început s-a concentrat pe aspectul interior, adică de suflet, denumit metaforic prin cuvântul „renaștere”.
Totuși, teatrul, chiar independent de religie, a menținut într-o mare măsură dimensiunea spiritualității demersului artistic, lucru valabil și pentru cel medieval, iar ulterior modern, care sub o formă nouă și dinamizatoare reapare începând cu perioada Renașterii. Însă nu am făcut această incursiune în trecut doar pentru a spune din nou lucruri știute, ci în primul rând, pentru a contura faptul că teatrul și civilizația au mers mână în mână de-a lungul timpului. De asemenea, teatrul a conservat și transmis într-o manieră ușor de înțeles pentru mase, noțiuni și concepte ce întreceau experiența comună, adică obișnuită.
Mai departe și venind însă dintr-o cu totul altă sursă, lumea antică a cunoscut, mai ales în cadrul civilizației latine, ceea ce s-a numit a fi circul, sau locul în care se desfășurau cursele carelor de război și lupte crude între gladiatori. Din acest punct de vedere, circul roman se afla în opoziție ce teatrul antic elen. Primii care au avut astfel de circuri pentru delectarea maselor au fost regii etrusci ai Romei, unde la început s-a încercat imitarea jocurilor publice și festivalurilor din lumea elenistică, cunoscută romanilor prin faptul că o mulțime de colonii grecești se aflau în sudul peninsulei italice.
Cursele carelor de luptă erau similare celor auto din perioada modernă, fiind necesare abilități speciale pentru a putea să conduci într-un circuit competițional dificil, alături de alți concurenți dornici să obțină mult râvnitul trofeu. În plus, romanii au preluat și construcția gen amfiteatru de la greci, pentru a construi adevărate stadioane în care să încapă o mulțime mare de oameni, cu scopul de a urmări luptele și întrecerile, care în perioada de glorie a imperiului, nu mai aveau nimic de-a face cu spiritul olimpic al competițiilor sportive.
Tulburător în această istorie îl reprezintă faptul că, deși la început s-a încercat imitarea teatrului și olimpiadelor grecești, în final s-a ajuns la circul de gladiatori, un loc în care oamenii erau trimiși la măcel spre deliciul publicului. Și poate nu întâmplător, unii dintre cei mai folosiți oameni pe post de „animale de jertfă”, au fost chiar creștinii, cei care sub o formă sau alta, dăduseră la o parte atât teatrul, cât și circul, din religie. Nu trebuie uitat că toate aceste întreceri barbare din inima celei mai avansate civilizații, se făceau în numele zeilor și beneficiau de invocarea religiei.
Circul roman nu a dispărut cu totul din istorie, fiindcă în perioada evului mediu el a fost înlocuit de turniruri și lupte sângeroase între cavaleri. În perioada modernă au apărut variante „soft” în genul întrecerilor sportive de masă, în care nu mai apare sângele, dar violența, mai ales de natură verbală și comportamentală, se manifestă din belșug. De asemenea, cinematografia, iar ulterior televiziunea, și-a adus aportul prin filmele de acțiune, în care „sângele fals” curge din belșug, însă cu senzația aproape deplină a realității. Este foarte straniu, cum cinematografia, desprinsă inițial de teatru, a evoluat atât de rapid către circul roman, preluând aspectele violente, barbare și dezumanizante ale acestuia.
Dar unde doresc să ajung? De ce am nominalizat religia alături de teatru și de circul roman?
Rațiunea acestor rânduri constă în faptul că nici religia nu a rămas fermă de-a lungul timpului în distincția necesară atât față de teatru, cât și relativ la circul roman abrutizant. Când religia devine un teatru, atunci cei care participă devin niște actori, care ajung să poarte o mască, să joace un rol și să obțină niște beneficii de faimă și foloase de natură materială. Nu mă refer aici la adevărata actorie, care necesită efort, dedicare și profesionalism, care își are locul în cadrul teatrului așa cum este el, ci vorbesc despre teatru acolo unde nu ar trebui să fie așa ceva.
Când actul religios devine golit de conținutul său spiritual, când spațiul sacru este invadat de persoane care nu știu ce înseamnă sfințenia închinării, atunci asistăm la o desacralizare teatrală. Astfel, este posibil să ai sala plină de credincioși și să ai cei mai buni prezentatori ai Cuvântului, însă, dacă spațiul sacru public nu este umplut de evlavia individuală, se ajunge automat la un teatru ieftin și neprofesionist, ba de multe ori chiar absurd. Desacralizarea societății contemporane reprezintă o consecință directă a teatralizării actului religios, adică o profană pervertire a ideii de sfințenie prin golirea de sens a noțiunii de religie. Ulterior, ceea ce s-a întâmplat în interiorul bisericii, s-a continuat în afara ei, adică în cadrul societății.
Există și o cealaltă extremă, mai precis, circul. De-a lungul evului mediu, biserica a oferit maselor flămânde de priveliști barbare spectacolul pedepsirii ereticilor, vrăjitoarelor și păgânilor. Abandonând principiile spiritualității conforme cu învățăturile lui Hristos, religia a fost invadată de violență, bigotism și răutate.
Și astfel, religia creștină a rămas în cadrul circului roman, prin intoleranța față de părerile diferite și prin dorința după sceptrul puterii politice. Așadar, atmosfera de circ roman se încinge de fiecare dată când cei credincioși ajung să se lupte unul cu celălalt pentru poziții de autoritate, funcții și interese. Același fenomen se întâmplă când sunt abandonate principiile milei, îndurării și bunăvoinței sau când adevărul este ascuns în afaceri murdare ce se desfășoară sub adăpostul veșmântului religios.
La fel de adevărat este faptul că spațiul sacru poate fi invadat atât de teatralitate, cât și de circul roman, când păzitorii lui nu veghează. Aceste degenerări ale exercițiului religios reprezintă roadele nefaste ale semințelor răutății, masca schimbându-se de la o epocă la alta. La finalul acestui articol, sugestia mea este de a ne evalua fiecare, la nivel personal și colectiv, pentru a vedea cât de curat este spațiul religiei atât acolo unde ne întrunim, cât și în locul sacru al inimii noastre. Teatrul și circul nu își au sensul când este vorba de relația cu Dumnezeu. Aceste manifestări ale divertismentului unei lumi aflate în păcat trebuie să dispară din cadrul religiei. Când acest lucru se va produce, cu siguranță că în scurt timp va reveni Iisus Hristos pe pământ!
