Mă plimbam pe malul mării într-o dimineață plină de soare. Sezonul estival începuse, însă la acea oră doar câteva persoane se aflau pe plajă. Oricum, îmi convenea acest lucru fiindcă mă puteam bucura în liniște de ambianța plăcută creată de mișcarea necontenită a valurilor, dirijată de bagheta nevăzută, dar totuși simțită, a vântului. 

― La ce te gândești? mă întrebă Diana atingându-mă blând cu degetele sale într-un gest ce mă îndemna la reverie privindu-i ochii la fel de albaștrii ca ai mării. 

― Nu am un anumit subiect care să îmi atragă atenția. Pur și simplu, privesc, ascult și simt. Las ca impresiile să vină asupra mea asemenea valurilor; să îmi inunde sufletul cu imagini și sunete felurite, i-am răspuns întinzându-i la rândul meu mâna și atingându-i brațul într-un gest plin de prietenie. 

O minge a trecut pe lângă mine. Un copil a apărut râzând și alergând în încercarea de a urmări obiectul rotund, care acum se rostogolea în mijlocul apei. Mai departe alți copii se jucau făcând mult zgomot, ce se amesteca intermitent cu vuietul valurilor, ce se izbeau de un promontoriu artificial, care se întindea către largul mării. Un ocean de gânduri venea asupra mea pe măsură ce priveam dincolo de orizontul apelor nesfârșite. 

― M-ai uitat din nou? îmi strigă Diana de la distanță. Zâmbind a mers mai departe în timp ce eu, covârșit de imensitatea clipei prezente, am rămas suspendat în efemeritatea trecerii timpului. 

I-am făcut semn cu mâna să mă aștepte. Pentru ea timpul trecea foarte repede. Nu avea niciodată suficientă vreme pentru tot ce își dorea să facă. Pentru mine, însă, lucrurile aveau o dinamică diferită. Puteam rămâne în repaus minute sau ore în șir. Fiecare obiect din jur îmi vorbea prin senzații mai grăitoare decât o mie de cuvinte. 

Soarele vibra plin de viață. Unde pline de armonie simțeam venind din partea unui pâlc de copaci, care își fremătau frunzele în bătaia vântului. O iubeam mult pe Diana. Nu erau suficiente cuvintele pentru a-mi exprima sentimentele pe care le aveam față de ea. Dar mereu spațiul și timpul se interpuneau între noi, chiar și în clipele când eram unul lângă celălalt. 

― Nu pleca! i-am strigat la rândul meu. Viața este multe prea scurtă, am murmurat mai mult pentru mine, ca să o cheltuiești nesăbuit. Nu te grăbi să ajungi la capătul ei! 

Ea a râs și a continuat să se îndepărteze. Mă forța să alerg, să uit de nenumăratele impresii ce veneau după mine atrăgându-mi atenția cu detalii nesfârșite. Acum treceam repede pe lângă niște castele de nisip abandonate cu o zi în urmă de niște copii, care le zămisliseră cu multă trudă în încercarea de a oferi durabilitate unui vis ce se surpa și dispărea la cea mai firavă atingere. Castelele de nisip m-au fascinat dintotdeauna. Fără să vreau, intram într-un joc în care știam că aceste creații efemere nu sunt făcute să dureze, deși mă încăpățânam să le adaug cât mai multe detalii. 

M-am oprit. M-am apropiat de o astfel de construcție trecătoare. Îi simțeam tot mai puternic vibrația. Un fior lăuntric mă traversa asemenea unui curent electric pe măsură ce mă apropiam. Cumva, cei care-l realizaseră își lăsaseră amprenta asupra a ceea ce lucraseră. Nu știu de ce, dar aveam senzația că acel castel nu fusese ridicat de niște copii, ci mai degrabă, de niște adulți ce încercaseră să retrăiască farmecul apus al copilăriei. 

De ce să fiu mirat? De câte ori nu am experimentat și eu acest lucru? De exemplu, după mult timp mi-am revăzut școala generală, de care mă legau nenumărate amintiri, și am avut senzația că sunt din nou elevul de clasa a VII-a ce se întorcea acasă după o zi istovitoare. Cumva, acele locuri din vecinătatea școlii fuseseră amprentate cu propriile trăiri, iar acum ele ieșeau la suprafață la simpla atingere a privirii. Dar această retrăire nu reprezenta altceva decât un castel de nisip. Realitatea ce zămislise acele trăiri dispăruse de mult. Fotonii amintirii mai subzistau încă, dar contextul ce îi generase fusese șters de mantia necruțătoare a timpului. 

Aparent de nicăieri, Diana a apărut din nou lângă mine. Și ea privea în tăcere acel castel de nisip și îi explora cu interes amănuntele de construcție. 

― Am impresia că l-am construit chiar noi, îmi șopti misterios. Da, sunt sigură că a fost făcut de niște adulți ce își retrăiau copilăria. Este mult prea elaborat. Dureros de real aș putea spune, adăugă în timp ce îi dădea ocol pentru a-l surprinde din mai multe unghiuri. 

― Exact așa m-am gândit și eu, i-am confirmat. Nu îmi dau seama de ce avem această tendință de a încerca să retrăim ceea ce a apus de mult timp. Nu este posibilă întoarcerea. Chiar și imaginația cea mai bogată nu poate reda prospețimea realității care a dispărut dincolo de orizontul prezentului. Nu-i așa că am dreptate? 

― Da și nu. Imaginația este mult mai puternică decât îți dai seama, mă contrazise prompt Diana. Realitatea trecutului nu poate fi adusă înapoi, dar prospețimea ei continuă să rămână, așa cum parfumul mai persistă multă vreme după ce persoana care l-a folosit a ieșit din cameră. 

Logica Dianei mi se păru corectă. Castelele de nisip construite din amintiri au ceva din savoarea clipelor ce au trecut. Deși rămân ca niște simple plăsmuiri ale imaginației, ce aproximează schematic ceea ce am trăit, totuși, amprentele vremurilor apuse, ce vibrează prin ele, mai persista o lungă perioadă de timp după dispariția evenimentelor ce le-au produs. 

Plaja începu să se umple de oameni. Mulțimi nenumărate luau cu asalt fiecare petic liber de nisip. O nouă zi începea cu mult zgomot, cu râsete și izbucniri descătușate de voioșie. 

Am luat-o de mână pe Diana și am plecat mai departe, urmărind linia sinuoasă a țărmului. Am lăsat în urmă castelul de nisip al zilei precedente fără să ajung să îi cunosc autorii. Îmi plac misterele și nu caut să le clarific dacă nu este absolut necesar. Ce farmec ar mai avea viața dacă totul ar fi clar de la bun început? 

― Castelele de nisip fac parte din textura tainică a lumii, îmi spuse tainic Diana. Ele ne modelează dorințele, visele și aspirațiile, dau culoare momentelor de singurătate și conferă formă clipelor de singurătate. Ele sunt iluzii care ne atrag și ne emoționează, dar se sfărâmă la cea mai mică atingere. 

― Așa este, i-am răspuns. Aceste castele sunt iluzorii, deși ele încearcă să refacă un context ce de mult a pierit. 

Mi-a zâmbit cu mult drag și a adăugat: 

― Niciodată ele nu pot lua locul realității pe care o trăiești. Doar timpul prezent deține cheia vieții! 

Și totuși, m-am gândit mai departe, șoptind doar pentru mine: 

― Unde se află castelul de nisip pe care îl clădesc acum? Ce vibrații lăuntrice îmi sunt reverberate de trăirile ce îi conferă acel chip ce refuză să dispară în oceanul infinit al timpului? Este oare acesta un ecou al nemuririi?