― Negura prezentului cuprinde perspectiva viitorului și amintirea trecutului, spuse Artistul privind către cei prezenți. Iar dacă lucrurile sunt lăsate în voia lor, distrugerea devine sigură, continuă el având aceeași sobrietate stranie a exprimării. Prezentul nu reprezintă o noțiune sigură pentru noi, fiindcă el ajunge să ne împiedice să discernem corect ceea ce va veni; deopotrivă, acesta ne perturbă evaluarea corectă a tot ce a fost mai înainte de noi, punctă el drept concluzie. 

M-am rezemat de spătarul scaunului devenit deodată un sprijin de nădejde. În mare măsură discuția evoluase la întâmplare, în timp ce fiecare își expunea un punctul vedere. Subiectivismul era inevitabil. De aici decurgea farmecul jocului extins în domeniul controverselor de idei, ce animă inevitabil tinerii aflați la vârsta dialogului despre tot ce poate exista sau imagina în această lume. 

Tema supusă dezbaterii se referea la raportul dintre timp și spațiu în condițiile transformării continue ce afectează fiecare lucru prin impunerea unei durate finite de manifestare. Prin urmare, teza propusă de Artist căuta să clarifice incertitudinea și haosul ce se disting în orice manifestare supusă observării, atât la nivel științific, cât și în domeniul experienței cotidiene. 

― De ce asociezi noțiunea prezentului cu o imagine atât de descurajatoare? întrebă mirat Cercetătorul din celălalt colț al încăperii, un loc din care se putea distinge un superb apus de soare prin fereastra larg deschisă. Oare nu cumva prezentul reprezintă tocmai acea secțiune a timpului asupra căreia avem cu adevărat control pe baza unei conexiuni esențiale cu realitatea, fapt ce ne permite să existăm? 

― Da, așa este, interveni Străinul. Trecutul și viitorul sunt noțiuni abstracte, un fel de proiecții ale imaginației filtrate prin starea de spirit a fiecăruia. Bunăoară, cineva poate percepe sub o formă optimistă timpul care îi stă înainte, acest lucru fiind conform cu modul său de a fi și cu experiența sa prezentă. Dar altcineva poate manifesta un pesimism întunecos, deși înainte i se deschid cele mai promițătoare oportunități. Prezentul este ceea ce contează cu adevărat! Da, sunt în totul de acord cu această idee. 

Acest gen de antiteză mă punea pe gânduri, fiindcă prezentul ne oferă acea nișă prin care putem „întinde mâna” și acționa asupra „butoanelor de comandă” ale universului. Dacă nu ar fi așa, atunci am fi doar simpli spectatori, sau marionete, asistând neputincioși la un joc ce ne depășește. Experiența obișnuită ne oferă elemente suficiente ca să credem că omul are deține puterea de influențare a prezentului. Cel puțin, așa se proiectează iluzia că deținem un control asupra sa, mărturie stând tot ceea ce s-a realizat pe suprafața planetei Pământ. 

Atmosfera deveni tot mai animată în încercarea de a discerne taina „triadei temporale”, cum o numisem eu într-o ocazie precedentă, care cuprinde: trecutul, prezentul și viitorul. Intuiam o armonie cu „triada spațială”: lungimea, lărgimea și înălțimea, ambele concepte exercitând o atracție mistică doar la o simplă pronunțare. De fapt, nu era vorba doar de o simplificare conceptuală, ci de o manieră nouă de a alinia două obiecte mentale ce prezintă o structură similară, așa cum cristalele din același zăcământ seamănă între ele. 

― Triada spațială oferă vehiculul de organizare a existenței, fiind baza ordinii la toate nivelele, prin intermediul unor forțe ghidate în raport cu respectivele ei dimensiuni, adăugă Străinul. De exemplu, ne aflăm pe suprafața pământului, dar puterea ordonatoare a gravitației conferă sens noțiunilor de „sus” și „jos”, fapt ce permite raportarea tuturor obiectelor la „nivelul solului”. Dacă ne-ar lipsi aceste concepte, atunci toată ordinea de pe pământ ar fi spulberată, continuă el. 

― Iar triada temporală, interveni Cercetătorul, se constituie ca un motor puternic ce pune în mișcare vehiculul existenței, permițând curgerea, transformarea și devenirea. Prin urmare, spațiul reprezintă caroseria și timpul motorul, care funcționează în trei pași: trecut, prezent și viitor, finaliză el ideea plin de încântare. 

― Prezentul reprezintă doar o singură clipă dintre trecut și viitor, reluă Artistul cursul propriilor gânduri. El reprezintă doar o simplă fâșie de separație dintre acestea două aspecte ale timpului, o secțiune de interferență maximă între ele. Și pentru a fi mai clar înțeles, continuă Artistul accentuând pe fiecare silabă, prezentul rezultă din coliziunea acestor două mari sfere de manifestare a ceea ce noi numim prin cuvântul: „timp”. 

― Și cum orice gen de coliziune produce o explozie..., adăugă cineva șoptit. 

― ... tot astfel, rezultă negura despre care am vorbit mai devreme, concluzionă cu fermitate Artistul, conferind o aură cu totul specială afirmațiilor sale. 

Teza „coliziunii temporale”, cum ulterior am denumit-o, mi se părea a avea un caracter turbulent, capabil să demoleze pilonii viziunii urmate de umanitate de-a lungul perioadei istorice. De la un motor în „trei timpi”, se trecea la unul în „doi timpi”, dar care, în aceeași măsură, se aflau într-o permanentă dispută asupra prezentului. Era ca și cum „ceea ce va fi” se războia necurmat cu „ceea ce a fost”, o contradicție dintre nou și vechi, purtând germenii unui conflict imposibil de rezolvat. 

În acel moment am simțit nevoia să intervin în apărarea triadei temporale pe care o iubeam atât de mult. De asemenea, nu îmi plăcea acest reducționism la două dimensiuni ce se ciocnesc neîncetat, generând tumultoasa traversare a prezentului. Aveam impresia că se războiesc noțiunile de ordine și haos, dar acum disputându-și terenul de mijloc al timpului prezent. 

― Consider că prezentul reprezintă acea secvență fundamentală ce intră în atingere cu trecutul și viitorul într-un joc al conversiei multiple, am intervenit plin de hotărâre. Prin intermediul său avem acces la celelalte două secțiuni temporale și la „cutia tridimensională” a spațiului, am continuat pe același ton. Dacă nu am avea acces asupra existenței prin intermediul prezentului, atunci orice efort de cunoaștere și transformare ar fi imposibil de realizat. 

― De ce te deranjează dualismul propus de mine? mă abordă intrigat Artistul. 

― De ce nu îți place o ecuație cu două necunoscute și preferi una cu trei? spuse Cercetătorul la rândul său. 

― Fiindcă astfel se oferă hazardului ocazia să domnească în zona de maximă interferență a prezentului, am continuat. Acest lucru distruge imaginea unei ordini bine stabilite, generând incertitudine și nesiguranță în secțiunea prezentului, care de fapt, rezultă din suprapunerea viitorului și trecutului. 

― Adică este ca și cum ai fi prins la mijloc între două forțe colosale ce își dispută supremația, adăugă Străinul, într-un fel de zonă crepusculară în care luminile și umbrele se amestecă năucitor până la deplina confuzie. 

― Nu m-ați înțeles deloc, reveni Artistul. Eu vorbesc despre prezentul pe care îl trăim în clipa de față, despre acest timp intermediar creat între un trecut și un viitor ce sunt bine delimitate conceptual. Despre un provizorat ce ne afectează în cel mai înalt grad, fapt care cauzează agonia sfârșitului pentru această secțiune a universului. 

După mai multe minute de reflecție și tăcere, el concluzionă: 

― Chiar nu înțelegeți realitatea că prezentul pe care îl trăim a devenit brusc perisabil din cauză că și-a pierdut distincția în raport cu trecutul și viitorul, fapt care transformă triada temporală într-un teribil agent coroziv al universului, acționând împotriva existenței până la deplina ei extincție? 

Imediat ce a rostit aceste cuvinte, am înțeles ce dorea de fapt Artistul să ne transmită. În adierea crepusculului apusului de soare, îmi dădeam seama că realitatea în care trăim a ajuns să fie supusă presiunii extreme viitorului și trecutului până acolo încât prezentul a fost redus la rolul unei zone de conflict. Vedeam aievea cum două sfere incandescente, de dimensiuni cosmice, se ciocnesc necontenit de peretele îngust ce le separă, până când acesta se prăbușește împreună cu toată structura ce depinde cumva de el. 

― Și totuși, să nu existe nicio ieșire din această dilemă spațio-temporală prin care prezentul a devenit o cantitate neglijabilă de care se mai agață cu disperare existența? am îndrăznit să întreb pe cei de față. 

Artistul m-a privit cu groază în suflet. Cercetătorul a rămas înmărmurit. Străinul s-a mărginit să-mi zâmbească fără să-mi dea un răspuns. Dar în strania liniște ce s-a lăsat, am intuit o posibilă soluție prin tăcerea care brusc a curmat fragmentarea timpului, topind totul sub forma unui etern prezent.