― Sentimentele pozitive se cer a fi exprimate și nu îngropate în adâncul sufletului, îmi spuse Sonia având o privire care strălucea de căldura unei lumini interioare, ce rămânea ascunsă în tumultul zilei. Dacă încerci să reprimi manifestarea lor, atunci îți rănești sufletul cu durere și suferință, a continuat încercând să mă convingă să ies din „carapacea” mea. 

― Nu ai cum să înțelegi modul meu de a fi, m-am mărginit să îi răspund. Singurătatea mi-a fost mereu refugiul în fața unei lumi ostile și lipsite de sensibilitate. Nu este ușor să îți porți povara de gânduri și sentimente prin mijlocul unor colectivități fie indiferente, fie doritoare de câștig material și nimic mai mult, am adăugat fără intenția de a-mi promova punctul de vedere. 

Îmi era indiferent ceea ce alții credeau despre mine. Ignoram cuvintele pe care le auzeam șoptite în urma mea de persoanele pe care le întâlneam uneori pe stradă sau alteori în locurile publice pe care le frecventam. Niciodată nu mi-am întemeiat imaginea de sine pe reacția celor din jur. Străin față de propriile rude, însingurat în mijlocul colectivităților prin care am fost forțat să trec și stingher când eram propulsat în centrul atenției, mi-am continuat drumul vieții fără să încerc să câștig bunăvoința semenilor. 

― De ce ești atât de dur cu tine însuți? reluă Sonia. Ar fi atât de simplu dacă ai da pe față sentimentele nobile pe care le ai în suflet. Cu siguranță că ai multe de spus. Oamenii ar reacționa pozitiv la mesajul tău. Nu încerca să te însingurezi mai mult decât este cazul. Este o cărare dureroasă, ce nu duce nicăieri și care sfârșește în disperare, adăugă cu căldură încercând să-mi câștige bunăvoința. 

Dar pe mine nu mă mai interesa să continuăm discuția pe acest subiect. Cumva, simțeam că nu eram în stare să depășesc un anumit prag de comunicare cu Sonia. Aveam temperamente diferite. Mediile sociale din care proveneam se aflau într-o totală contradicție. Ea beneficiase de privilegiile sistemului pe care eu îl uram, părinții ei având funcții importante în diferitele instituții ale statului. Eu eram copil al unor țărani, crescut fiind alături de proletariatul urban al marilor orașe anexate platformelor industriale ridicate pe datorie externă și la repezeală în toate colțurile țării. 

Întâmplarea determinase întâlnirea noastră pe băncile facultății, dar separarea era clară, din moment ce repartiția avea să mă trimită undeva în mediul rural, în timp ce Sonia avea să-și continue evoluția în vreun institut de cercetare sau poate, chiar într-o înaltă demnitate publică. Prin urmare, consideram lipsită de logică o discuție ce conducea inevitabil către rădăcinile durității mele, mai precis, spre ura pe care o aveam față de sistemul de privilegii al nomenclaturii de partid, bazată pe ierarhii de slugărnicie și plecăciune în fața unor indivizi lipsiți de demnitate și competență. 

Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile ce îmi frământau mintea, Sonia continuă: 

― Să știi că mereu sunt posibile mai multe drumuri pe care poți să mergi. Nu există o cale unică de la începutul și până la sfârșitul vieții. Deși pentru o vreme ai avut o anumită rațiune să îți reprimi emoțiile, totuși, contextul este posibil să se fi schimbat. Ești de acord cu mine? 

― Da și nu, i-am răspuns fără să mă împotrivesc. Uneori deprinderile pe care ți le-ai însușit în copilărie te ajută să răzbești mai departe, când treci prin situații similare. La ce bun să se știe ce gândești? De ce să lași să te trădeze propriile trăiri? De ce să te autodenunți în fața celor din jur? Cred că este mai bine să nu lași să se vadă ceea ce te-ar dezavantaja în raport cu regulile mediului în care ești silit să trăiești. 

― Nu, nu ai dreptate, îmi răspunse cu repeziciune Sonia. Trebuie să ai încredere în colectivitatea din care faci parte și în valorile societății în care te-ai născut pe care ești dator să le susții până la capăt. Individualismul devine periculos în situația în care te conduce la separarea conceptuală față de ceilalți. De ce încerci să fii altfel? De ce insiști asupra liniilor de despărțire ignorând legătura care ne unește pe toți? 

Îmi era tot mai greu să mă exprim. Autocenzura pe care mi-o impuneam funcționa tot mai dificil. Aproape că ajunsesem la limita de a exploda și de a lăsa să se reverse revolta pe care o mocneam în suflet de atât de mulți ani. Dar nu, nu era bine să cedez. Deși Sonia mă provoca, totuși, trebuia să rămân pe aceeași poziție vigilentă, dar acest lucru mă costa emoțional foarte mult. Deși părea că ea ține la mine, totuși, nu aveam voie să uit faptul că în același timp, ea era o parte a sistemului, a acelei caracatițe ce distrugea individualitatea, gândirea și libertatea. Agenții inconștienți pot fi mai periculoși decât cei care își propun să acționeze deliberat ca susținători ai sistemului. 

Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă. Fără să vreau, am distins o strălucire aparte în ochii ei de un verde asemănător cu smaraldul. Da, era frumoasă Sonia, cel puțin când își propunea acest lucru. Trăsăturile fine ale feței, datorate în mare măsură unei eredități citadine, confereau o noblețe demnă de o altă epocă. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm ținându-ne de mână prin Bucureștiul interbelic sau poate, chiar pe străzile romantice ale Parisului. Ne-am fi sărutat îndelung pe o bancă din Cișmigiu, sau mai bine, din Grădinile Tuileries privind monumentalele clădiri ale Palatului Luvru. 

Ne-am fi îmbătat de aroma nenumăraților copaci înverziți de-a lungul bulevardului Champs-Elysee și am fi trecut Sena în dreptul Insulei Cetății către Cartierul Latin. Da, ar fi fost minunat să trăim în alt timp și în alt spațiu, uitând de toate sistemele totalitare care au mutilat istoria lumii. Ar fi fost o sublimă evadare dintr-un prezent anost și lipsit de gust, care la tot pasul duhnea de mirosul greu al prostului gust, incompetenței și răutății. Cât de multe aș fi avut să-i spun lui Sonia și să-mi descopăr adevăratele mele preocupări. 

Tulburarea mi se citi pe față. Ochii meu au transmis acest mesaj tumultuos, de neexprimat în cuvinte. De fapt, nu trebuia să fie comunicat vreodată către cei care ar fi putut pune în mișcare sistemul de represiune. Nu trebuia să se știe mai mult despre mine decât că sunt un individ singuratic, mai bine, zis un neadaptat, care își trăiește drama propriei neînțelegeri și se destramă în propriul conflict. 

― Despărțirea este inerentă în jocul etern al facerii și prefacerii universului, m-am mărginit să îi răspund. Granița dintre individ și societate rămâne dinamică, supusă schimbării, dar undeva, în esența lucrurilor, fiecare dintre noi are o independență pe care nimic și nimeni nu o poate distruge. Este acel spațiu al libertății interioare, inaccesibil chiar la cele mai puternice presiuni exterioare.” 

Am făcut o pauză de mai multe secunde, după care am reluat: 

― Sonia, tu aparții unei alte lumi decât a mea. Nu ai cum să înțelegi sentimentele care mă animă. Oricât de mult ai încerca, amprenta pusă de sistemul în care ai fost crescută te determină și te îndatorează să-l susții. În ceea ce mă privește, eu nu aparțin nici unui sistem; nu susțin și nu sunt dator vreunei colectivități pentru ceea ce sunt, fapt pentru care îmi asum un spațiu al libertății pe care îl țin în mine așteptând vremuri mai prielnice, așa cum sămânța poartă germenele vieții de-a lungul iernii până la venirea primăverii. 

― Și pentru tine, acea primăvară nu a venit? m-a întrebat îngândurată Sonia. Cât va mai trebui să aștepți până când te vei deschide asemenea florilor, când anotimpul călduros a sosit? 

― Nu știu exact timpul și locul, i-am răspuns privind către albastrul zării. Poate nu va trece multă vreme sau poate, niciodată nu va veni, iar taina pe care o port în suflet se va reîntoarce în țărână. Nu pot să spun decât că timpul meu nu a venit. Până atunci individul din mine va rămâne în starea latentă a hibernării în mijlocul unei societăți ale cărei valori și idealuri fie că nu le înțeleg, fie că nu doresc să i le împărtășesc. 

O ultimă imagine, o scurtă atingere și o privire de rămas bun, iar drumurile ni s-au despărțit în labirintul întortocheat al viitorului. Ea a urmat calea bătătorită a sistemului ce își recompensează supușii devotați, devenind în timp o persoană de renume, în timp ce eu m-am scufundat în anonimat, lăsând în urmă doar file de jurnal, scrise deseori neglijent pe bucăți de hârtie găsite la întâmplare. Destinul nu mi s-a împlinit, dar germenele vieții îl port adânc în suflet și aștept cu bucurie mult dorita primăvară, care în mod sigur, va veni!