Trenul se strecura pe firul văii în timp ce se afunda în întunericul nopții ce tocmai începuse. Sunetul roților metalice călcând în cadență se auzea cum răsuna de-a lungul vagonului pe măsură ce admiram desfășurarea maiestuoasă a asfințitului. Straniu, acel ceas de crepuscul mă îndemna să visez la vremuri care au fost sau care ar fi putut să fie. La granița dintre realitate și imaginație se plăsmuiau forme stranii, desprinse din arealul fantasticului, ce dobândeau substanță de îndată ce le atingeam cu gândul. Și astfel, am început să rememorez întâmplări aparent uitate în colțurile nebăgate de seamă ale memoriei. 

Distingeam orașul copilăriei mele, Brașovul, cum prindea chip așa cum îl știam când îi admiram covorul de clădiri întretăiate cu străzi ce înconjura dealul Tâmpei. Din punctul cel mai înalt de observare, îmi plăcea să admir această înșiruire aparent ordonată de siluete multicolore ce trădau etapele succesive de dezvoltare a urbei. Originea medievală din partea veche a fostei cetăți conferea un aer de noblețe întregii așezări pornind undeva de la poalele acestui masiv stâncos. Dar asemenea curgerii unui fluviu în drumul său către șes, deschiderea construcțiilor ulterior adăugate acestei vetre de așezare omenească te copleșea cu diversitatea stilurilor de epocă modernă de la sfârșit de secol XIX. 

Amintirea epocii imperiale dăinuia prin planul bine schițat al străzilor flancate de case înalte, frumos ornamentate, în stil habsburgic târziu și cu elemente din scurta perioadă austro-ungară. Învăluind colinele Warthe și Cetățuia, acest strat de clădiri, afectate de trecerea vremii, te făcea să te simți mai aproape de inima continentului european și să uiți de așezarea la granița dintre Occident și Orient a întregii așezări. Somptuozitatea și spiritul îndrăzneț al acelei epoci rămânea consemnat pe fețele grave ale genurilor arhitecturale, care conturau tendințele vechiului burg săsesc numit Kronstadt. 

În plan îndepărtat se adăugau clădirile de factură interbelică, compacte și schematizate conform tumultoaselor meandre ale acelei perioade de prefacere istoriei, reliefând tranziția către necunoscutul ce avea să vină în scurt timp prin intermediul comunismului. Mai simple, dar eficiente în privința realizării construcțiilor, aceste case și blocuri ofereau un punct de convergență cu tendințele manifestate la sud de Carpați, influențate de gustul celor migrați de la București. Burgul săsesc pălea. Atmosfera imperială era dată uitării prin străzi întortocheate și fațade ce imitau stilurile caselor din Vechiul Regat. Și astfel, jumătate din arcul de deschidere al Tâmpei se oprea cu o scurtă răsuflare, menită să ofere răgazul pentru tăvălugul ce urma să vină nu peste multă vreme. 

Aici amintirile mi se opreau preț de mai multe clipe. Observam detaliile așezării cu pasiunea unui artist îndrăgostit de o capodoperă pe care și-ar fi dorit să o scape de cruzimea hoardelor barbare, ce inevitabil se profilau de la Răsărit, deopotrivă din colțurile întunecate ale inimilor omenești. Acesta era Brașovul pe care îl iubeam și în care mi-aș fi dorit să trăiesc. Fără suburbii impersonale și mahalale în care să fie aruncate de-a valma destine și suflete cu neglijența lipsită de noimă a mâlului zvârlit de râu, ce nu își găsește matca. 

Dar nu mă opream aici fiindcă drumul contemplării mergea mai departe. Umbrele întunericului se întindeau peste întreaga zare și cuprindeau munții, și pădurile alături de tot ce era primprejur. Observam fumul, praful și zgomotul construcțiilor ridicate la repezeală cu un elan demolator pe măsură ce se iveau marile cartiere muncitorești de două sau chiar trei ori mai întinse decât tot ce însemna Brașovul până la acea dată. Străzi extinse peste imense spații de teren agricol și clădiri adăugate în ritm accelerat înconjurau cu repeziciune cealaltă parte a Tâmpei și ce se răspândeau până departe în zare. Zeci de fabrici și platforme industriale erau parașutate pe câmp alături blocurile de beton ale cartierelor „dormitor” din noului oraș. 

Vechea ordine era dată la o parte. Ecourile noii orânduiri se făceau simțite prin schimbarea numelui orașului, devenit peste noapte un avanpost al imaginii marelui tătuc eliberator, venit prin negura istoriei tocmai din stepele Asiei. Numele său era gravat cu brazi pe Tâmpa în partea sa istorică. Statuia sa imensă trona în centrul orașului. Se dorea schimbarea memoriei locurilor și dislocarea trecutului. Cu un elan demn de o cauză mai bună, trecutul era aruncat la gunoi. Oamenii erau deportați spre locurile de detenție. Venetici de peste tot erau aduși ca să schimbe definitiv identitatea așezării urbane. 

După tumultosul debut al perioadei roșii, a urmat explozia urbană și industrială prin care Brașovul, deși revenit la vechea denumire, totuși, a fost prefăcut într-un rezervor uman impresionant, din care trebuiau să se nască oamenii noi, modelați după chipul unui stalinism asiatic ce se desfășura bestial la scara întregii țări. Privind de pe Tâmpa această parte, relativ recentă a orașului, distingeam discontinuitatea evidentă și falia rupturii dintre epoci istorice radical diferite. În mijlocul acestui tumult m-am născut și mi-am petrecut copilăria până la vârsta adolescenței, când, cu părere de rău am fost forțat să plec mai departe către un orizont necunoscut luând drumul unor așezări străine de meleagurile natale. 

Roțile trenului se auzeau cum se rostogoleau cadențat de-a lungul șinelor de cale ferată. Trenul se scutura sub propria greutate ce trebuia să învingă înclinarea ce îl trăgea înapoi, pe măsură ce se topea în adâncimile de la miazănoapte. Timpul devenea fluid. Imaginile celor două orașe: Vechiul și Noul Brașov, se profilau clar în jocul proiecțiilor multiple, răsfrânte printre grămezile de amintiri. Cu trupul am aparținut Noului Brașov, dar cu sufletul mi-am dorit să rămân alături de Vechea Urbe, de care m-am simțit mereu legat printr-o conexiune magică a apartenenței de un loc pe care l-am iubit cel mai mult. 

Nimeni nu poate înțelege alchimia îmbinării gândurilor, pe măsură ce ele se ridică asemenea aburului în răcoarea serii, când stropii de ploaie mai zăbovesc puțin după o zi caniculară. Tot astfel, nimeni nu poate explica de ce avem nevoie să distingem sensurile ascunse ale unei perioade de multe apuse din propria viață. Rațiunea va încerca să ne ofere un răspuns legat de tensiunile prin care am trecut. Iraționalul va fi tentat să se exprime prin cuvinte care să ne dezvăluie sensurile ascunse. Dar taina va rămâne la fel de mare ca la început. Și de aceea, am învățat să las toate aceste nedumeriri să mi se exprime liber ca să le privesc asemenea unui spectator încântat de aspectul lor metaforic și artistic. Părăsind scena plină de actori ce încearcă să iasă în evidență în absurdul joc al vieții, am înțeles că paradoxurile lumii sunt destinate mai degrabă contemplării și mai puțin explicării. Dar este posibil, ca într-o anumită zi, ca urmare a unui efort sincer și perseverent, înțelesul adevărat să-mi parvină asemenea unui mesager mesianic, venit să mă ajute din orizontul cuantic al spațiului infinit.