Cu părere de rău, el privea pe fereastră în fiecare zi, având speranța că va începe să ningă din nou cu fulgi mari și albi. Își amintea cu drag cum mergea pe străzile copilăriei sale din Brașov, în timp ce ningea abundent până acolo încât nu mai distingea nimic în jurul său. Covorul gros de omăt se îngroșa necontenit și îi îngreuia pașii pe măsură ce înainta plin de curaj prin viforul care nu mai contenea. Uneori îi venea să se tăvălească prin zăpadă și să se lase acoperit de albul imaculat al fulgilor care veneau din cer fără oprire. Alteori se bucura nespus, în timp ce înălța oameni de zăpadă și rostogolea bulgări imenși, ce erau ulterior încorporați în zămislirea unor personaje fantastice, venite chiar atunci de pe tărâmul miraculos al magiei.
Nu uitase cum vântul îi bătea uneori în față, cu o răsuflare geroasă, dar plăcută, asemenea unui sărut venit din partea Crăiesei Zăpezii. Alteori fulgii de nea se transformau în bucăți mari de beteală albă, ce părea că nu se mai termină și al cărei capăt se afla undeva sus, în cer. Totul era plin de farmec în astfel de zile și frigul nu îl mai simțea, deși îmbrățișarea sa puternică îl făcea să îi dea lacrimile.
În alte ocazii își imagina că se plimba alături de o fată frumoasă, care, la fel ca el, trăia fascinația zăpezii și farmecul primordial al naturii aflate în plină regenerare lăuntrică. Uneori simțea cum ea se materializa lângă el și cum o ținea strâns de mână. Printre valurile nesfârșite de zăpadă, care veneau fără oprire din cer, avea impresia că îi vedea chipul, îi atingea brațul și îi simțea suflarea în timp ce ea îi vorbea cuvinte plăcute în limba tainică a nemărginirii.
Iar alteori se rotea asemenea unui derviș în mijlocul potopului imaculat și avea o altă viziune a acelei fete frumoase. Trăia impresia că se țineau în brațe și nu se opreau din acel dans fără de sfârșit al prefacerii până la deplina contopire cu universul. Acestea erau clipele cele mai frumoase ale iernii, un ecou al chemării pe care o auzea asemenea unor șoapte de fiecare dată când privea de la fereastră spre munții și dealurile albite de zăpadă ce străjuiau Brașovul, orașul nașterii sale.
Din păcate, el nu sa întâlnit niciodată cu acea fată frumoasă, nici în timpul copilăriei și nici mai târziu, dar acea imagine a revărsării necontenite a albului ceresc l-a urmărit mereu și încă îi mai revenea în minte de fiecare dată când privea zăpada ce se așternea plină de grație pe pământ. Astăzi el observa fulgii de nea ce se revărsau dezordonat peste drumurile și blocurile din București, dar nu mai simțea aceeași trăire ca în trecut. Nu numai vârsta, care era cu totul alta, dar și locurile erau diferit constituite. Ceea ce era frumos la Brașov, nu mai avea farmec în altă parte, fiindcă muntele și pădurea îi lipseau. Nu zărea decât clădiri înalte, cenușii și impersonale. Cu greu, distingea cerul deasupra agresiunii urbane verticale. Nu mai avea un spațiu liber în care să își oglindească mulțimea de gânduri. Da, timpul trecuse. Locurile erau altele, dar farmecul impresiilor pe care le culesese în acei ani de început, încă îl mai urmărea cu puterea unor trăiri primordiale, ce nu se vor stinge vreodată.
Revedea străzile și casele din orașul natal. De câte ori nu a trecut printre ele în timp ce mergea către școală? Unde erau ulițele din centrul vechi, de care involuntar, se legase prin impresii profunde, ce refuzau să se șteargă din memorie? Unde erau anii când se plimba pe lângă casele albite de vreme ale unor epoci apuse? Unde s-au dus clipele când se minuna privind Tâmpa, ce străjuia semeț „flancurile istorice” ale marelui oraș? Ce s-a întâmplat cu fascinația aparte pe care i-o trezea priveliștea acelui vârf de munte, ce domina mistic tot ce se afla în jur? Din orice parte îl zărea, perspectiva îi rămânea maiestuoasă și încărcată de misterul unei taine, ce nu a fost dezlegată pe deplin. Unde au dispărut toate acestea? Unde?
Lângă el, Dealul Melcilor își dezvăluia măreția frântă de fostă carieră de ciment, rezultatul fiind concretizat printr-o imensă „cavitate”, ce mărturisea despre agresiunea vulgară a omului asupra tezaurului prețios al naturii. De multe ori se oprea la buza de sus a dealului și privea în hăul amețitor, ce se deschidea la doar câțiva pași în fața sa. Chiar în condiția mutilată de nenumăratele explozii ce îi agresaseră ființa lăuntrică, acest deal – de fapt o măgură muntoasă la fel ca Tâmpa – îi oferea prilejul de a contempla de la înălțimea sa abruptă întinderea până la limita orizontului a nemuritoarei Țară a Bârsei.
La hotarul de miazăzi se distingeau munți înalți și plini de zăpadă, ce semănau cu zidurile crenelate ale unei cetăți medievale. Cât de mult îndrăgea acea priveliște pe care o urmărea până departe în zare în timp ce se afla pe unul sau altul dintre cele două dealuri în jurul cărora s-a țesut în timp întinsa urbe a Brașovului! Și astfel, el a rămas atașat acelor imagini sensibile, ce încă mai aveau puterea să îi redea bucuria primilor ani chiar în acele clipe, când își resimțea dureros condiția de exilat în mijlocul pustiului de beton și asfalt al capitalei.
Nu putea să privească cerul fără să zărească munții. Deși ei nu mai existau în prezent, mintea sa îi crea din amintire. Îi zărea ca pe vremuri, de parcă niciodată nu ar fi părăsit meleagurile natale. Printr-un joc straniu al transfigurării, avea impresia că mergea din nou pe străzile învechite ale copilăriei. Nu dădea atenție cerului plumburiu. Noroiul nesfârșit din jur nu îl deranja. Atenția îi rămânea ancorată asupra imaginii senine a muntelui, ce îi odihnea privirea. Din propria amintire se reconstituia întinderea cerului cristalin, asemenea suprafeței plane a unei oglinzi. În atmosfera neplăcută a gazelor de eșapament, vomitate voluptuos de cohorta de autovehicule a imensului oraș, el respira aerul curat al pădurilor de brazi ce înveșmântau crestele de munte ale Postăvarului și întinsul șes al Țării Bârsei, locul în care apăruse în această lume.
Avea din nou senzația că nu părăsise acele meleaguri de care se simțea legat printr-o afecțiune profundă, mai presus de adversitățile de o clipă ale realității. Destinul îl purtase departe de locurile natale, așa cum apele traversează întinderea câmpiei, deși izvorăsc din inima munților. Interiorul continua să îi rezoneze la sunetele și imaginile ce și-au pus amprenta lor profundă asupra începutului vieții. Observa zăpada ce se așternea pe drumuri și case, acoperind acele detalii aspre, ce provocaseră durere copilului din trecut. Straturi dense de nea se interpuneau progresiv între el și realitate, dar undeva, tainic, zărea iarăși chipul fetei pe care o văzuse dansând singură în mijlocul zăpezii, ce venea prin valuri nesfârșite din înaltul cerului. Nimic nu se schimbase în afară de timp și loc, dar esența rămase mereu aceeași, mai presus de curgerea vremii.
