― Ce reprezintă fericirea? întrebă profesorul pe elevii unei clase de liceu în timpul orei de filosofie. O tăcere adâncă se așternu peste toți fiindcă nimeni nu găsea cuvinte potrivite pentru a exprima natura acestei misterioase stări, râvnite continuu de toți oamenii din toate timpurile. Însă, după mai multe clipe de tăcere, se auzi o voce timidă de undeva din băncile din spate: 

― Fericirea înseamnă să stai fără teamă față în față cu tine însuți și să fii eliberat de orice fel de tensiuni interioare sau exterioare, mai precis, să te bucuri sincer și simplu de jocul vieții! 

Profesorul tresări cu emoție la auzul acestor cuvinte. Surprinderea se citi cu ușurință pe fața sa. În mod clar, nu se așteptase la un răspuns atât de complex din partea unui elev. „La urma urmei, un adolescent nu este profund în ceea ce spune sau gândește,” obișnuiau să spună între ei profesorii în cancelarie. Cu toate acestea, răspunsul inedit determină o mulțime de opinii în rândul elevilor, fapt ce se traduse imediat printr-un murmur general, fiecare dorind să își exprime cugetarea. 

Era ca și cum alunecarea unei pietre de mici dimensiuni determinase o dislocare masivă de roci de toate felurile, determinând un vacarm general al ideilor ce se cereau a fi exprimate. De aceea, profesorul îi rugă pe elevii să înceteze să mai vorbească, opiniile urmând a fi expuse pe rând, cu scopul de a fi ascultate cu atenție de toți. 

Imediat, un elev interveni: 

― Fericirea reprezintă acea stare de bine ce urmează dobândirii lucrurilor pe care ți le-ai dorit. 

Nu după puțină vreme altcineva replică: 

― Și dacă nu vei reuși să obții ceea ce îți dorești, înseamnă că vei fi mereu nefericit? 

Altcineva adăugă în scurt timp: 

― Fericirea nu trebuie să depindă de împrejurări. Ea conferă o anumită independență în raport cu circumstanțele exterioare ale vieții. 

Dar întrebarea următoare puse sub semnul îndoielii această afirmație: 

― Poți să fii fericit dacă ești privat de libertate sau dacă te găsești într-o situație de dependență în raport cu diferite circumstanțe sau colectivități ostile? 

Profesorul luă din nou cuvântul și propuse ca la orice exprimare făcută să se prezinte și o alternativă opusă acesteia: 

― De fapt, vom încerca să dăm din nou viață genului de discuții ce animau școlile de filosofie în lumea antică. Am convingerea că această modalitate de dezbatere este deosebit de utilă în timpul pe care îl trăim, deoarece are puterea de a contrabalansa gândirea stereotipă și pasivă a generației prezente.” 

O mână se ridică solicitând dreptul de a vorbi și imediat se auzi o opinie: 

― A fi fericit înseamnă să iubești și să găsești persoana potrivită pentru a trăi acest minunat sentiment! 

Tăcerea se lăsă pentru mai multe clipe, dar un alt glas continuă: 

― Dacă fericirea depinde de găsirea persoanei iubite, atunci această nobilă trăire ajunge să fie dependentă de factori exteriori și imprevizibili. Ce se va întâmpla dacă nu vei întâlni pe cineva care să-ți împărtășească sentimentele? 

O altă mână ridicată și un nou enunț: 

― A fi fericit presupune să te bucuri de tot ceea ce este plăcut în viață și să te delectezi prin activități care îți încântă percepția și imaginația. 

Nu trecură mai mult de câteva secunde, că replica sosi cu promptitudine: 

― Ce se va întâmpla dacă nu vei putea întreprinde ceea ce îți dorești sau dacă vei fi prins într-un lanț de circumstanțe neplăcute, de care nu te vei putea desprinde niciodată? 

După multe alte exprimări similare, elevii încetară să mai vorbească, așteptând o concluzie din partea profesorului. Plin de îngăduință, acesta privi fiecare chip al elevilor aflați în clasă. Cu nostalgie, îți recunoștea trăirile din perioada în care fusese elev, la rândul său, într-un liceu de provincie din acele vremuri tulburi ale „tăcerii” impuse de regimul comunist. Atunci nimeni nu își punea astfel de probleme. Cel puțin, nu se vorbea deloc despre fericire și tristețe, fiindcă toți „oamenii muncii” erau angajați cu entuziasm revoluționar în clădirea societății multilateral dezvoltate. 

A pune întrebări era un păcat. A gândi cu voce tare reprezenta un delict de neiertat. Fericirea decurgea din programarea riguroasă, realizată de activiștii de partid, care știau cel mai bine ce este bine pentru națiune. Propaganda astupa reflecția logică și obiectivă a realității. Școala nu reprezenta decât un instrument de programare colectivă a roboților ce urmau să construiască o societate supusă voinței unui grup restrâns de persoane, aflate în vârful piramidei sociale. 

Cu dificultate putea să își procure cărți de valoare, care să exprime nevoile umane fundamentale și căile posibile pentru dobândirea fericirii. Uneori parcurgea sute de file îngălbenite ale unor lucrări din perioada interbelică, uitate în fundul vreunei biblioteci neatinse de furia stalinistă a revoluției culturale. Mai târziu, optase pentru facultatea de filozofie, deși era conștient de îndoctrinarea marxistă ce se realiza în acel loc. Niciodată nu își imaginase că avea să trăiască într-o societate post-comunistă. Din această cauză a înțeles mai bine decât cei contemporani că libertatea reprezintă fundamentul obligatoriu al adevăratei fericiri. 

― Dragii mei elevi, începu el să vorbească, de-a lungul acestei ore am avut ocazia de a parcurge mai multe definiții ale fericirii. Problema nu este simplă, dar nici extraordinar de complicată. Dacă ar fi prea evidentă, atunci nu ar fi necesar să o căutăm mereu ca pe o comoară dificil de dobândit și ușor de pierdut. Dacă ar fi prea complexă, atunci omul de rând nu ar ajunge vreodată să o experimenteze, fiind rezervată doar celor inițiați, ceea ce bineînțeles este fals.” 

Se opri pentru mai multe momente privind din nou peste chipurile tinere din fața sa, după care își reluă cugetarea: 

― În esență, nu se poate oferi o definiție completă a fericirii. Mereu va fi ceva de adăugat sau eliminat, indiferent de perfecțiunea formulării. De ce? Fiindcă fericirea reprezintă mai mult decât o dogmă sau o teorie ingenios alcătuită. Este chiar mai mult decât o stare a minții. De aceea, fericirea este dificil să fie transpusă în cuvinte, dar este teribil de simplu să fie trăită. Ea este o experiență pe care dacă o trăiești, nu vei putea să îi redai complet profunzimea. 

După mai multe clipe de tăcere și reflecție adăugă: 

― Fericirea este asemenea mirajului ce se reflectă în oglinda timpului cu imagini și proiecții efemere, dar care, în final, se armonizează pe deplin prin jocul amintirilor, trăirilor și dorințelor într-un tot contradictoriu și deopotrivă armonios. Este ca și cum ai distinge un chip de femeie, mereu frumos, mereu tânăr, mereu unduitor în chemarea sa, dar care își schimbă mereu poziția pe axa temporală de îndată ce viitorul devine prezent. Este o amăgire care te împinge mereu înainte și niciodată spre trecut! 

Alte momente de liniște se așterneau în clasă, pe măsură ce profesorul vorbea liber cuprins de farmecul ideilor pe care le enunța: 

― Fericirea este o iluzie ce se hrănește din ea însăși. O dorință ce se alimentează prin propria trăire. Așa este fericirea. Când o atingi, nici nu îți dai seama că dispare. Când revine nu poți să o oprești. De fiecare dată când trece prin ființa ta, îi simți fiorul, reverberația și suflarea, fapt ce te determină să mergi mai departe, să nu abandonezi căutarea ei, adică materializarea într-o formă sensibilă și pe înțeles. 

Brusc, soneria anunță începerea pauzei. Ea suna cu putere, dar ultimele cuvinte ale profesorului se răspândiră în nuanțe clare, asemenea razelor de soare înainte de asfințit: 

― Din focul lăuntric generat de trecerea fericirii sunt alimentate toate trăsăturile nobile ale ființei umane în genul speranței, credinței și perseverenței de a înainta mereu către idealul perfecțiunii. Mai concret, așa este hrănită bucuria de a trăi și de a persevera indiferent de circumstanțele exterioare ale vieții! 

Ușa se deschise cu putere, împinsă de elevii aflați în pauză. Aerul încins de pe coridoare pătrunseră în clasă, dar cuvintele, ideile și trăirile acelor clipe aveau să dăinuie mult timp în mințile agile și tinere ale elevilor. Și astfel, trecu acea neuitată oră de filosofie, când o simplă întrebare generase un număr nesfârșit de răspunsuri. În anii care au urmat, mulți dintre foștii copii aveau deseori să se întrebe în calitate de adulți, fără a fi capabili de un răspuns definitiv: 

― Cum se experimentează pe deplin mirajul fericirii? Cum să o ții lângă tine și să o determini să nu te părăsească? Este posibil așa ceva? Timpul va rămâne generos în oferirea ei? Sau mirajul ei se va sfâșia dramatic într-o clipă?