Drumul prăfuit se întindea șerpuind printre dealuri până departe în zare. Mergeam de multă vreme și totul părea lipsit de sens. Încercam să îmi coordonez fiecare pas pe care îl făceam. Mă sileam să nu dau atenție detaliilor și să mă concentrez strict asupra traseului pe care îl urmam instinctiv. Harta o consultam din când în când cu scopul de a consemna poziția ce se schimba de la o oră la alta. 

― Ce se întâmplă cu tine? mă întrebă cu mirare Călăuza. Încă puțin și vom ajunge în vreun sat sau vreo comună din împrejurimi. Nu ai de ce să te îngrijorezi. Ai încredere în mine. Am mai trecut prin situații similare. Crede-mă! 

În sinea mea nu îmi venea să îi dau crezare. De multe ori am auzit cuvinte de încurajare bazate pe așa numita „gândire pozitivă”, menite să îți ofere suport moral când treci prin momente dificile. Realitatea este că de multe ori am încercat astfel de tehnici, însă rezultatul nu a fost niciodată pe măsura nevoii pe care o aveam. 

― De unde să știu că nu îmi oferi din nou niște încurajări fără suport real? i-am răspuns direct. Mai degrabă, aș dori să-mi spui care este părerea ta. Mai puțin mă interesează să îmi adresezi cuvinte de încurajare în van. 

― Ar trebui să mă crezi, se limită să îmi spună Călăuza. Uneori încrederea îți rămâne singurul lucru de care te poți prinde cu nădejde, continuă enigmatic. Nu știu dacă m-ai înțeles, dar faptul că am parcurs douăzeci de kilometri pe jos nu înseamnă mare lucru, dacă nu ai ales direcția bună. În ceea ce ne privește, te asigur că ne îndreptăm spre o localitate care în curând va apărea la orizont. 

― Harta pare să spună altceva. Privește punctele pe care le-am marcat. Nu este nicio așezare umană pe o rază de șaptezeci de kilometri, cel puțin, conform estimărilor făcute până în clipa de față, i-am răspuns cu scepticism 

Nu înțelegeam deloc cum gândea Călăuza. El a insistat să plecăm la drum numai cu o hartă turistică de uz general, fără busolă, GPS sau ceva asemănător. De dimineață totul părea în regulă, dar, după ce am parcurs o anumită distanță, am început să sesizez o discrepanță crescândă dintre hartă și teren. 

De obicei, caut să ocolesc, atât cât este posibil, situațiile de incertitudine. Nimic nu este mai supărător decât să nu știi unde te afli și încotro te îndrepți. Pierderea direcției are un impact direct asupra moralului, indiferent de acțiunea pe care o întreprinzi. Îmi aduc aminte cum în timpul efectuării stagiului militar am trecut prin multe situații neclare cauzate de ordine confuze și lipsite de logică. Nu doream să repet astfel de experiențe. 

― Nu este vorba de o aplicare a tehnicilor de gândire pozitivă, continuă Călăuza, ca și cum mi-ar fi citit gândurile. Eram convins că drumul va dura mai mult decât am estimat inițial. Prin urmare, după cum poate ai observat, am luat o cantitate mai mare de apă și hrană decât ar fi fost normal pentru o distanță de douăzeci de kilometri, cât părea inițial până la destinație privind doar pe hartă. Însă marja de eroare pe care mi-am asumat-o conducea la o distanță de treizeci de kilometri! De aceea, cred că am parcurs două treimi din drum și până la asfințitul soarelui vom ajunge cu bine unde ne-am propus. 

M-am limitat să îl ascult fără a da vreun răspuns. Prins de jocul „mersului automat”, adică fără să mă gândesc la pașii pe care îi făceam, începusem să mă detașez de situația prezentă și să privesc la detaliile din jurul meu. Munții se întindeau cât vedeai cu ochii la dreapta și la stânga mea. Dealurile înverzite veneau în întâmpinarea privirii sugerând calm și odihnă prin forme unduitoare ce se pierdeau în zare. Vântul bătea cu rafale scurte, schimbându-și direcția la fiecare sfert de oră, luându-mă de fiecare dată prin surprindere. 

― Îmi place mult acest peisaj, am schimbat brusc subiectul discuției. Formele de relief au o simplitate nobilă indiferent de unghiul din care le privești. Când le contempli, ai impresia a ceva provizoriu și în același timp finalizat. Este ca și cum temporarul și definitivul s-ar fi unit pentru totdeauna în structura unor obiecte pline de măreție. 

― Mă bucură faptul că ai început să nu mai privești atât de mult către tine și ai observat minunata realitate din jurul nostru, îmi răspunse zâmbind Călăuza. Interiorul poate fi cel mai serios obstacol în a discerne exteriorul! continuă fără să ofere amănunte. 

Da, avea dreptate! Copleșit de ceea ce simțeam, îmi fusese imposibil să observ lucrurile din jurul meu. Concentrat pe urmărirea atentă a traseului, pierdusem din vedere frumusețea naturii ce mă înconjura cu bunăvoință. Mă aflam în mijlocul unui spectacol grandios. Cu toate acestea, acordam atenție exclusivă trăirilor interioare, fiind incapabil să primesc lecțiile de valoare pe care universul mi le oferea cu mare generozitate. 

― Credeam că lucrurile stau invers. Mai precis, exteriorul te împiedică să vezi interiorul, i-am răspuns la rândul meu. Nu aceasta este regula de bază a înțelepciunii? Să discerni ce se află dincolo de aparențe reprezintă un demers plin de curaj și dificil de realizat! 

― Depinde la ce anume aplici această afirmație, încercă să mă lămurească Călăuza. Când este vorba despre un obiect pe care îl observi, exteriorul se interpune între tine și ceea ce se află în interiorul său. Este ca și cum ai avea în mână o conservă etichetată atractiv, să zicem înfățișând o mâncare delicioasă, însă realitatea ce se află în interior se va dezvălui privirii după ce îi vei deschide capacul. 

Și spunând aceste cuvinte, îmi întinse o conservă din rucsacul pe care îl purta. Eticheta părea să indice un file de hering de cea mai bună calitate. Dar știam din experiență că de multe ori conținutul era diferit ca aspect, fiind inferior calitativ „pozei” din reclamă. 

― Pe de altă parte, continuă el, când este vorba despre cel care contemplă un anumit obiect, interiorul propriei persoane reprezintă cel mai mare obstacol în cunoașterea a ceea ce se află în exteriorul său, fiindcă întregul bagaj de trăiri, emoții și gânduri acumulat în memorie se interpune zgomotos încercării de a discerne corect realitatea înconjurătoare. 

― Cu alte cuvinte, o astfel de persoană, în loc să realizeze o observare obiectivă a realității, de fapt, va ajunge să emită opinii subiective, superficiale și limitate de prejudecățile pe care le are! am exclamat cu entuziasm. 

În mod cert, Călăuza avea o experiență de viață mai bogată decât a mea. Îl admiram foarte mult. Era o persoană ce reunea armonios calmul și cutezanța. De regulă, oamenii de acțiune nu știu să aibă răbdare, fiind mereu în căutarea unor noi provocări. Dar în cazul lui, realitatea era diferită. Mai precis, chiar în mijlocul celei mai tumultoase acțiuni, liniștea lui interioară nu părea să fie tulburată în vreun fel, asemenea unei stânci de neclintit în mijlocul furtunii. 

― Ai înțeles ideea! se bucură el privindu-mă cu bunăvoință. Zgomotul interior al gândurilor, planurilor de tot felul și amintirilor te va distrage mereu de la cunoașterea autentică a ceea ce se află în jurul tău. Vei ignora oameni de valoare. Îți vei pune încrederea în persoane lipsite de caracter. Nu vei da atenție părții frumoase a lucrurilor. În schimb, te vei hrăni cu tot ce este rău, cu minciuni și zvonuri lipsite de fundament, continuă Sebastian plin de patos. 

În sfârșit discuția dintre noi devenise interesantă. De mult așteptam o astfel de ocazie ca să-l văd spunând lucrurilor pe nume, fără să mai afișeze acea politețe distantă, ce îl caracteriza cea mai mare parte a timpului. 

― Ignoranța se naște invariabil din excesiva concentrare pe sine, continuă el. De aceea, toate religiile autentice ale lumii au adus mereu în atenție nevoia renunțării de sine pentru a cunoaște deopotrivă pe Dumnezeu și semeni. Fără o înțeleaptă ignorare de sine, nu ar fi posibilă existența familiei, comunității și societății. Dimpotrivă, când egoismul pune stăpânire pe inimă, atunci ordinea se prăbușește, valorile se inversează, răul se întinde iar societatea devine crudă și violentă, fundamentele ei fiind puse în pericol. Așa au pierit națiuni și popoare puternice. Istoria consemnează multe situații de acest gen. Din nefericire, orice eveniment are tendința să se repete periodic la intervale de timp ce nu pot fi niciodată estimate cu precizie. 

Dialogul nostru s-a încheiat la fel de brusc cum începuse. Am privit din nou în jurul meu. La orizont soarele se pregătea să apună. Stelele începeau să se vadă pe cer ca niște mici luminițe aprinse în depărtare, scânteind intermitent. Acum vântul bătea dintr-o singură direcție, temperatura lui fiind în scădere. Îmi era somn și mă întrebam dacă vom ajunge la destinație. 

Din rutină, am privit de-a lungul drumului, să văd dacă se zărește ceva la orizont. Nu mică mi-a fost mirarea când am început să disting luminile aprinse de pe străzile unei localități ce fusese ignorată pe harta de uz general pe care o aveam la îndemână. M-am întors să îl întreb dacă știa de acest lucru. Imediat din privirea sa mi-am dat seama că de la început el știuse acest „amănunt” pe care l-a lăsat, ca de obicei, să-l descopăr de unul singur!