„Cineva care nu înțelege despre ce este vorba, prezintă altuia care nu știe, ceva ce nu există.” 

Reporterul se afla la fața locului. Nu înțelegea exact despre ce era vorba, dar evenimentul trebuia să fie surprins în direct. Dacă rata momentul, atunci nu se știa când avea să se ofere o nouă ocazie pentru o transmisie „de ultimă oră”. Cei aflați la fața locului nu știau exact ce se întâmplase, dar fiecare își dădea cu părerea după cum credea sau după cum auzise de la alții. 

Un scurt „Vox Populi” și în câteva minute casetele s-au umplut de imagini și dialoguri de la fața locului. Câteva imagini „cover” pentru mixajul video ce obligatoriu însoțea în caseta din stânga relatările de la fața locului și deja treaba era făcută pe jumătate. Dar obligatoriu, mai era necesar un interviu cu cineva care să pară a fi în temă cu situația ce se derula cu repeziciune chiar în acele momente. 

Mai lipseau doar câțiva membri ai familiei victimelor presupuse. „Măcar niște rude sau niște prieteni ar fi minunat să găsesc,” își șopti pentru sine reporterul. Prin urmare, îl trase mai departe pe operator prin mulțime. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Imaginile trebuiau transmise așa cum erau, mai precis, „calde” și neretușate, astfel încât, cei din studioul de emisie să le poată mixa adecvat pentru obținerea efectului maxim. 

Între timp marcajul de „Breaking News” apăruse în partea de sus a imaginii difuzate, oferind informații preliminare despre ce anume se întâmplase. Difuzarea lor a fost înaintea altor canale de televiziune. Audiența deveni interesată să afle detaliile. Se strânseră suficiente materiale pentru o primă prezentare. Imediat, reporterul apăru pe ecran fiind întrebat în direct asupra a ceea ce a putut să afle. 

Barometrul de audiență indica o creștere a interesului din partea telespectatorilor. Toți urmăreau cu interes primele informații de la fața locului. Nimeni nu înțelegea exact despre ce era vorba, dar imaginile țineau loc de cuvinte. Amestecate ca într-un joc de cărți, secvențele video se derulau obsesiv prezentând amestecat protagoniști, victime, prieteni, rude și alte persoane surprinse fugar de cameră. Din când în când, secvențele „cadru” ofereau informații despre context: o stradă pustie terminată brusc cu o casă dărăpănată, o alee plină de noroi sau imaginea unui drum doldora de gropi. O realitate în alb și negru era surprinsă pe videocasetele color. Între timp începuse să plouă conferind un aer dramatic la toată acțiunea. 

Din casele lor telespectatorii urmăreau cu sufletul la gură acele imagini și ascultau fragmentele de interviu, întrerupte la intervale regulate de vocea reporterului în dialog cu prezentatorul din platoul de emisie. Nimeni nu înțelegea despre ce era vorba, dar promisiunea detaliilor suplimentare, care aveau să vină în următoarele ore, îi ținea captivi în fața micilor și marilor ecrane în așteptarea deznodământului. Întrucât acesta întârzia să apară, alte emisiuni urmau să fie difuzate, în timp ce marcajul de „Breaking News” trebuia să rămână lipit în partea de sus a ecranului, atrăgând atenția telespectatorului. 

În sfârșit, reporterul își finaliză activitatea de colectare a știrilor. Oamenii se dispersau de la fața locului. În urmă rămâneau mormane de gunoaie, resturi menajere și hârtii aruncate neglijent de participanți. Protagoniștii au fost preluați de cei în drept și toți se retrăgeau spre casă. Era și timpul, fiindcă ploaia reuși să ude până la piele chiar și pe cei mai îndârjiți să stea în frigul de afară pentru a oferi detalii despre ceea ce credeau că se întâmplase. 

În câteva minute locul deveni pustiu, așa cum fusese și înainte de venirea carului de reportaj. Cablurile erau strânse cu grijă. Echipamentele urcate în mașină. Motorul era cald. Se putea pleca mai departe. Chiar atunci se primi un apel despre un alt eveniment petrecut doar la câțiva kilometri de mers pe șosea. Drumul își dezvelea cu nonșalanță gropile în timp ce vântul sufla cu putere. Scena se goli de actori și spectatori. Doar câteva frânturi de panglici de demarcare mai mărturiseau despre ce se întâmplase. 

Deși nu se oferiseră detaliile de rigoare, audiența nu avea să fie dezamăgită, fiindcă un nou eveniment avea să fie difuzat în curând. „Breaking News” avea să rămână prins în textura ecranului. Doar titlul și informațiile aveau să fie schimbate. Audiența era în așteptare. Barometrul de rating indica o nouă creștere. Exclusivitatea era asigurată prin rapiditatea preluării știrilor de la locul faptei. 

Mașina ce purta carul de reportaj rula cu viteză spre o nouă destinație. Reporterul nu avea habar despre ce va vorbi. El urma să se informeze de la fața locului. Telespectatorii nu aveau să fie dezamăgiți. Noi imagini, noi interviuri și multe alte secvențe video aveau să le capteze atenția, satisfăcându-le setea, foamea și nevoia de senzațional. 

Închid televizorul și încerc să mă relaxez privind prin fereastra larg deschisă. „Breaking News” îmi stăruie în fața ochilor, deși îi închid de mai multe ori clipind cu putere. Nu știu de ce, un câine vagabond ce se plimba prin cadru mi-a atras atenția. Am uitat restul detaliilor, dar îi disting silueta scheletică cum se strecura timid căutând ceva cu care să își potolească foamea printre resturile menajere aruncate de participanții la eveniment. Din păcate, nu găsea nimic - acest lucru îl aflam în următoarea secvență - fiindcă nu erau decât hârtii și pungi de plastic abandonate ici și colo, dar nimic consistent, adică, vreun os, vreo bucată de carne sau vreun rest alimentar. În ultimul cadru pe care mi-l aminteam, îl vedeam cum pleca abătut mai departe, cu coada între picioare, în căutare de ceva care să-i țină de foame în noaptea crudă și geroasă ce se lăsa încet, dar sigur, peste orașe, câmpuri și oameni.