Nimic nu se compară cu scrisul, această așezare ordonată de cuvinte și litere în serii succesive de propoziții, fraze și paragrafe. Asemenea unei simfonii a gândurilor și trăirilor felurite, îmbinarea exprimării prin intermediul simbolisticii scrierii conferă adâncime opiniilor transpuse sub forma unor linii melodice ce se întrepătrund, se sprijină reciproc sau se opun dramatic într-un joc feeric fără egal. Iar rezultatul este de fiecare dată sublim prin orizontul pe care îl descrie, sau mai bine zis, ce se deschide înaintea cititorului, ca o priveliște de un pitoresc aparte având un farmec plin de atracție. 

Și de aceea, când scriu aceste rânduri, retrăiesc diferitele experiențe de viață prin care am trecut, fapt ce m-a determinat în cele din urmă să rup cenzura tăcerii și să încep așternerea prin intermediul cuvintelor a reacțiilor pe care le-am avut în fața unei realități contradictorii și inexplicabile. Fără să vreau, îmi aduc aminte de acele clipe din copilărie, când colindam fără țintă străzile Brașovului în timpul orelor de școală, de care îmi doream să scap cu orice chip. Imediat, se juxtapun impresiile culese mult mai târziu, când mă plimbam pe bulevardele prăfuite ale Bucureștiului, un oraș în care nu aș fi dorit să ajung vreodată, dar în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Mai departe observ cum se întinde necunoscutul a ceea ce va fi, acel spațiu transcendent ce mă atrage inexorabil cu speranță și teamă, sau cu bucurie și tristețe, în același timp. 

Dar această întretăiere de trăiri și gânduri durează foarte puțin, fiindcă în scurt timp alte imagini prind chip în câmpul conștiinței, acum prezentul captivându-mi atenția prin ceea ce încerc să exprim într-un efort de autoanaliză, mai bine zis, de evidențiere a proceselor misterioase ce se ascund în spatele folosirii cuvintelor. Surprinzător, cu cât încerc să observ mai bine izvorul trăirilor lăuntrice, cu atât el pare să se estompeze mai bine dincolo de perdeaua densă ridicată de alte gânduri, ce se ridică asemenea aburilor de apă dintr-un pământ încălzit de razele soarelui după trecerea unei ploi abundente ce a udat în profunzime întinsul solului. 

Unde se află acea sursă plină de mister a trăirilor ce se revarsă în orizontul interior al sufletului? De unde provin acele dorințe ce se luptă spasmodic în încercarea de a-și disputa spațiul îngust al atenției prin irezistibila putere a seducției? Profunzimea universului lăuntric pare să fie asemenea unui ocean abisal și fără contururi clare, acestea pierzându-se în negura continuă a imensității spațiului și timpului. 

Poate din această cauză, scrierea generează un straniu fenomen de polisemantism, de exprimare a unor idei ce trec dincolo de intenția autorului și de redescoperire a sensurilor profunde în exercițiul interpretării a ceea ce a fost smuls efemerului prin așezarea în corpuri de literă tipărite pe hârtie sau încorporate în mediile de stocare electronice. Citesc aceleași rânduri scrise de un autor care a trăit în urmă cu mai multe sute sau mii de ani, dar înțelesul pare a fi mereu altul. Observ detalii ce nu îmi erau clare la prima vedere sau amănunte ce răstoarnă înțelesul unor învățături ce păreau a fi bine așezate pentru veșnicie. 

Prin urmare, ajung să detest dogmatizarea oricărui gen de învățătură, adică acea betonare a conceptelor sub forma unor exprimări ce nu vor putea fi modificate vreodată. Acest exercițiu, util pentru creatorii de sisteme totalitare, îmi este cu totul străin, fiindcă în căutarea esenței gândurilor, nu poți să te cantonezi în spatele zidurilor unei fortărețe invincibile, fiindcă pur și simplu, astfel de ziduri nu există, ci doar te amăgești cu existența unor lucruri ce teoretic ai impresia că nu pot și nu au dreptul să fie schimbate vreodată. Dacă totuși, mergi pe o astfel de cale, urmează invariabil dezamăgirea și abandonarea completă a ideii de spiritualitate, recursul la materialitate fiind inevitabil, profanul înghițind pe nedrept ideea de sacru în cel mai scurt timp. 

Fiindcă în jocul dialectic al cunoașterii prin intermediul noțiunilor aflate mereu în mișcare, a rămâne pe loc înseamnă pur și simplu a regresa, iar a fi inflexibil se traduce prin a deveni ignorant. Și mă amuz din această cauză, de acei veșnici inchizitori, în fapt, urmași ai mult huliților farisei, cunoscători a tot ce există, în fapt fiind doar niște neștiutori cu pretenții de mari învățători. Și toate acestea se întâmplă, din cauză că exercițiul cunoașterii este flexibil și dinamic, asemenea curgerii unui râu dinspre înălțimile abrupte ale unui munte către malurile unduioase ale marelui ocean. 

Și dacă reușești să exprimi armonios mișcările învolburare ale gândirii prin exercițiul sublim al cunoașterii, atunci acel izvor tainic începe încet să se descopere dincolo de vălul dens al impresiilor de o clipă, ce obturează și fascinează pe cei care nu reușesc să treacă de materialitatea înșelătoare a lumii în care trăim. Și de aceea, am convingerea că atingerea acelui plan lăuntric fundamental va conferi profunzime trăirii, seriozitate exprimării și consecvență acțiunii, indiferent de natura lor. Adică se va constitui ca un răspuns valabil la multiplele nedumeriri și provocări în mijlocul încercărilor felurite ale vieții. 

Dar până atunci, perdeaua densă a gândurilor de o clipă se va multiplica tot mai mult sub impactul unor medii de comunicare ce inundă conștiința cu imaginile fără sens și cu dialogurile fără consistență ale mediilor sociale din care facem parte. Iar izvorul tainic va rămâne neștiut în adâncime și în beznă, până la finalul vremelnicei noastre treceri prin acest univers, în care din rațiuni misterioase am apărut undeva, în trecut, iar altundeva, în viitor, vom dispărea fie în neant, fie în alt univers mult mai bogat. 

Și din această cauză, de fiecare dată când aleg să îmi transpun în scris gândurile, trăirile și emoțiile, ajung să experimentez bucuria de a privi dincolo de aparențe și de a adânci prin contemplare ceea ce este aparent ascuns. Poate gândurile pe care le exprim nu sunt și nici nu vor fi vreodată populare, dar ele vor accentua întotdeauna importanța cunoașterii de sine, ce mereu se îngemănează cu descoperirea fascinantă a marelui univers. Poate nici nu mai contează această popularitate lipsită de noimă, fiindcă numai bucuria de a privi sursa trăirilor lăuntrice îți poate aduce o pace sufletească durabilă în mijlocul trecerii în neființă a tuturor lucrurilor din jurul tău. Este ca și cum un mărgăritar de mare preț s-ar afla chiar în inima ta, dar tu niciodată nu ai știut aceasta, căutând în zadar fericirea în aspectele trecătoare ale existenței, ce își aruncă iluziile și umbrele prin mreje ce îi prind pe cei neștiutori cu atracții fatale pentru destinul lor veșnic.