Trăim într-o lume în care cuvintele sunt utilizate cu mult prea mare ușurință de parcă nu ar însemna nimic dacă exprimăm o idee de valoare sau doar ne mărginim să repetăm diferitele nimicuri lipsite de conținut. Confruntați cu abundența de nestăvilit a informațiilor nerelevante, suntem în cele din urmă împresurați în citadela interioară a sufletului de sentimente contradictorii induse în mod malefic de o mass-media aservită intereselor de manipulare a opiniei publice. Astfel, este suficient să deschizi televizorul și întreg câmpul vizual se umple de imagini grotești, în care oamenii se ceartă între ei, își aduc tot felul de acuzații și se jignesc reciproc. 

Ne întoarcem spre calculator, și dacă nu suntem atenți, de îndată ecranul se umple și el cu informații lipsite de relevanță însoțite de o mulțime de imagini lipsite de noimă, ce nu ne interesează în vreun fel, dar care insistă să intre în raza privirii, să ne captiveze și să ne răpească niște minute prețioase din viață, din această viață atât de scurtă încât până și sensul ei ne rămâne până la urmă un mister de nepătruns. Și astfel înțelegem faptul că toate cuvintele au o putere aparte în a zidi sau distruge, în a da viață sau ucide fără a lăsa o urmă vizibilă a punctului în care otrava lor penetrează învelișul interior al sufletului. 

Și din această cauză, nicio probă balistică ulterioară nu va putea pune în evidență pe „făptașul” nevăzut, care la adăpostul anonimatului „împușcă” victime nevinovate. Similar, „zidul” de rețele electronice ajunge să separe eficient pe cel care aruncă informații otrăvitoare de victima care le „absoarbe” și în cele din urmă este ucisă moral sau fizic. Însă aceste imagini barbare nu reprezintă o exagerare, fiindcă deja violența mediatică s-a impus ca un standard „de facto” pe care îl respectă orice trust sau organizație care dorește să fie în topul evaluărilor de audiență în baza cărora se încheie profitabile afaceri de publicitate sau de promovare a imaginii. 

Dar așa ceva nu reprezintă în vreun fel o comunicare reală dintre cel care prezintă și cel care privește sau ascultă, fiindcă lipsesc acele ingrediente obligatorii ale sincerității, deschiderii și bunei intenții. Fără aceste elemente, simpla exprimare nu reușește să depășească nivelul demagogiei și al discursului lipsit de conținut. Nimic nu este mai tragic decât să folosești darul „cuvântului” pentru a împroșca cu noroi în ceilalți și pentru a vehicula idei vătămătoare în interiorul societății. Dar din nefericire, aceasta este situația în spațiul mediatic românesc, devenind o regulă de la care aproape nu mai găsești niciun fel de excepție. 

Iluzia comunicării pornește de la falsa premisă că dacă ai audiență, atunci înseamnă că ai reușit în demersul de a a-ți impune un anumit punct de vedere fără a ține cont în vreun fel de adevărul sau falsitatea celor prezentate sau de opiniile alternative ale celor care te ascultă. Prin urmare, producțiile media sunt de regulă exprimări cu sens unic, în care opinia publicului țintă este cel mai adesea ignorantă sau eșantionată corespunzător pentru a corespunde ideilor prezentate. Acest monolog al canalelor de comunicare conduce la o alienare progresivă a capacității de reflectare a celor care se „hrănesc” zilnic din conținutul lor, rezultatul fiind o amorfizare treptată a societății și o scădere per ansamblu a capacității acesteia de a reacționa inteligent și creativ la schimbările dramatice ale mediului în care trăim. 

O altă tehnică nefastă prin consecințe din arsenalul mediatic „garantat” pentru succes constă în a plasa insinuări dintre cele mai josnice la adresa unui anumit personaj luat în discuție și relativ la motivațiile sale. De fapt, niciodată nu vom ști cu siguranță ceea ce se petrece în interiorul unui om, cât de mult este răuvoitor sau doar incapabil în a-și discerne propriile sale motivații. A prezenta mereu imagini terfelite în mocirlă și a nu oferi niciodată modele pozitive atrage după o sine o scădere progresivă a încrederii în semeni și o șubrezire pe termen lung a construcției sociale. Fără a cădea în capcana prezentării numai a 

„realizărilor”, totuși viața reprezintă un amestec de lumini și umbre, iar a insista doar pe partea negativă răpește capacitatea de a aprecia ceea ce este pozitiv, valoros și de urmat din ceea ce constituie comportamentul uman. 

În ce privește calomnia, ea reprezintă articolul cel mai bine vândut pe micile și marele ecrane, alături de bârfe și de presupuneri, constituind un „tort” din care se hrănesc milioanele de telespectatori sau de utilizatori ai Internetului. Dacă la o emisiune de maximă audiență - de obicei plasată la ore în care suntem cel mai susceptibili de a primi informații pe care să nu le putem cenzura prin rațiune, adică la ore târzii sau imediat după program de lucru - lipsește acest ingredient, atunci imediat audiența își comută atenția pe un alt canal care oferă acest gen de produs. Nu contează cât de adevărate sau de false sunt afirmațiile făcute, presupunerile fiind considerate argumente de netăgăduit, iar jocul cu informații și cifre de pe „surse” anonime completând tabloul apocaliptic al unei zile obișnuite și înnegrind cât mai dramatic diferitele personaje ale zilei. 

Ne-am obișnuit atât de mult cu acest mod de prezentare a realității încât nu ne mai simțim bine fără acest ingredient nefast al negativismului. Alături de mondenități, adică de amănunte intim – publice din viața unor reale sau false vedete, omul modern se hrănește cu „gunoaie” informaționale, cu „resturi” din tomberoanele mereu proaspete de conținut ale diferitelor canale media care ne invadează spațiul privat generând o imagine urâtă, tristă și pesimistă asupra vieții. Nu întâmplător, efectul pe termen lung al expunerii la astfel de producții se poate concretiza în scurtarea speranței de viață, creșterea nivelului de stres și accentuarea tendințelor depresive, atât de caracteristice spațiului românesc traumatizat extrem de comunism și postcomunism. 

Iar dacă există totuși canale alternative, ele sunt doar trecător explorate, fiind „consumate” între două reprize cu „hrănire” din gunoaiele mediatice, care se alimentează mereu din scandalurile publice sau private aflate voit sau nu la ordinea zilei. În zadar încerci să te aduni pentru a urmări o emisiune bine realizată de pe „National Geographic”, fiindcă deja mintea a fost orientată către dispută și ceartă, iar somnul a pierit de pe gene la ore târzii aflând noi informații despre „potlogăriile” celor care sunt în poziții de frunte sau despre scandalurile personale ale unor personaje mediocre, dar vizibile datorită influenței financiare, economice, politice sau de altă natură. 

Cuvintele pot da viață sau ucide prin exprimarea lor, pot aduce fericire sau înnegura viziunea prin simpla percepere a lor, pot induce bucurie sau teamă, încredere sau disperare, realitatea rămânând de multe ori aceeași. Prin cuvinte suntem educați să devenim ființe umane, depășind regnul animal la nivelul căruia cu toții ne naștem, progresând mereu către sfere spirituale tot mai înalte. Dar tot prin cuvinte reușim să stricăm totul, să aruncăm în mocirlă și derizoriu cele mai nobile idealuri, să mințim, să ne suspectăm și să ne otrăvim viața. Cuvintele au puterea „magiei” în a crea și distruge, conferi viață și răpi dreptul la existență, prin ele se instigă masele să comită lucruri rele, dar tot prin ele oamenii pot fi înnobilați sufletește pentru a deveni asemenea îngerilor cerești. 

Și tocmai din această cauză, apariția unor canale media alternative în spațiul românesc o disting ca pe o necesitate de prim rang. Nu este vorba de a încerca să exprimăm pozitiv ceea ce este în mod clar negativ, sau de a ignora asperitățile, durerea și suferința vieții de zi cu zi. Ci fac referință la producții care să prezinte echilibrat „luminile și umbrele” existenței noastre, care să promoveze speranța, încrederea și colaborarea dintre oameni, astfel încât construcția socială să fie sprijinită, iar spiritul comunitar să ia locul „atomizării” în indivizi care nu știu nimic unul de altul. 

Să nu fiu înțeles greșit, nu mă refer la religie sau la promovarea de doctrine spirituale mai mult sau mai puțin ezoterice sau mistice. Dimpotrivă, mă gândesc la o prezentare obiectivă, profesionistă, lipsită de patos a bunelor și relelor societății în care trăim, totuși cu o tentă ascendentă prin promovarea laturii pozitive, de stimulare a potențialului spre bine care există în inima fiecărui om, de cultivare a sensibilității interioare față de ceilalți și față de universul în care trăim. Adică un demers laic, dar profund umanist, aducător de încredere și oferind modele de creștere pentru tânăra generație și de corectare necesară a generațiilor mai vârstnice, educate într-un sistem care a cultivat neîncrederea, suspiciunea, invidia și turnătoria. Numai așa comunismul și postcomunismul vor dispărea definitiv din istoria umbrită de „negativ” a ultimelor șapte decenii, iar România se va putea „deștepta” din amorțirea indusă de cei care nu au avut alt interes decât să o desfigureze și să o transforme într-o masă amorfă, lipsită de personalitate, creativitate și putere lăuntrică. 

Și numai astfel, am convingerea că „magia cuvintelor” va zămisli viață pentru cei care prezintă și pentru cei care ascultă, aducând speranță, încredere și viitor pentru societatea în mijlocul căreia trăim, sentimentele de înstrăinare și însingurare dispărând progresiv fiind înlocuite de simpatie și cooperare la nivel de familie, comunitate și națiune în ansamblul ei. Pare utopic, dar totdeauna marile schimbări sunt precedate de „visători” care îndrăznesc să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Și deși cu „o floare nu se face primăvară”, totuși apariția unei „flori” poate însemna apropierea unui nou anotimp al regenerării, renașterii și apariției unui nou început. Suntem cu toții victimele unui experiment social care ne-a marcat în profunzime mai mult decât ne dăm seama, însă niciodată nu este prea târziu pentru a ne regăsi adevărata identitate, ce nu poate fi alterată pe deplin vreodată de niciun fel de regim totalitar.