Să scrii nu este simplu și nici nu poți în vreun fel să îți dictezi momentele de creativitate sau de inspirație. Uneori o anumită stare de visare în scris te poate însoți zile în șir, dar alteori este dificil să îți exprimi chiar și cele mai simple idei sau sentimente. De ce se întâmplă așa ceva? De ce nu poți alcătui „la comandă” un material care să te reprezinte și care deopotrivă să aducă bogăție de cunoaștere celor din jur? Dificil de răspuns, fiindcă filonul materialului de valoare se află întotdeauna la adâncime, ascuns privirii și săpăturilor superficiale ale celor care nu cunosc ce înseamnă profunzimea realității în mijlocul căreia trăiesc. 

Și de aceea, nu pot înțelege scrierea la cerere, în genul „introducerii fisei și scoaterii textului solicitat”. Nu îmi dau seama cum ai putea să fii autentic în ceea ce exprimi, dacă procesul creativ este ghidat de imperativul urgenței și forțat sub presiunea timpului sau a cerințelor editoriale din partea celui ce a comandat „produsul final”. Dimpotrivă, înțeleg scrierea ca fiind asemenea izbucnirii la suprafață a unui izvor ce vine din adâncurile ființei. Conform cu principiul zăcământului ce a atins masă critică, adevărata creativitate, adică tot ceea ce reprezintă și exprimă gândirea profundă, se poate manifesta numai când autorul este lăsat să cugete liber, să-și stabilească tempoul uneori mai alert, alteori mai domol, în conformitate cu structura sa interioară și cu dinamica explorării prin reflectare pe suprafața uneori mată, iar alteori strălucitoare, a cuvintelor „săpate” în scris. 

Recent, am avut ocazia să studiez mai multe cărți și materiale dedicate diferitelor forme de jurnalism. Chiar de la început mi-am dat seama cât de puternică este dictatura audienței și cât de agresiv se manifestă presiunea editorială asupra autorilor de articole și realizatorilor de emisiuni. Aplicându-se principii violente desprinse parcă din tezele darwinismului evoluționist, prin care doar cei care se impun rămân pe scenă, se ajunge în final la producții mediocre ce poartă însemnele brutalității, kitschului și superficialității. Astfel, se ignoră faptul că marile producții artistice au necesitat timp și liberă exprimare din partea autorilor, cenzura și imperativul audienței fiind reduse la minimum. Și din această cauză, producțiile media sunt în momentul de față atât de efemere, având termene reduse de valabilitate, cel mai adesea consumându-și mesajul imediat după ce au fost prezentate. 

Consider că este un lucru trist să alcătuiești materiale ce vor avea o durată de viață ce se întinde pe lungimea a câteva ore, iar după aceea să o iei de la capăt pentru a adăuga o nouă producție mediocră supusă tiraniei audienței, timpului scurt de elaborare și consumului imediat. Într-un fel, am nostalgia „clasicilor” literaturii și artei, care ne-au oferit lucrări de mare profunzime, relevante pentru mai multe secole, uneori chiar pentru milenii sau poate chiar pentru întregul ciclu al istoriei umanității. 

În plus, dopajul informațional, sau mai bine zis îndoparea cu informații pregătite în grabă în regim de „fast-food”, are un efect de adormire a simțurilor publicului „consumator”, de alterare a bunului gust, a simțului estetic și a conștiinței valorii. Din această cauză, audiența devine tot mai violentă în așteptări și mai brutală în ceea ce ea exprimă, teatrul „grecesc” fiind înlocuit cu circul „roman”, cultura fiind dată la o parte pentru monden, politică și divertisment. De fapt, acești trei „vectori” de producție media sunt „stâlpii” politicii editoriale a oricărui trust implicat activ în afacerea oferirii către public a unor emisiuni comerciale, vandabile, chiar și cu prețul compromiterii noțiunii de comunicare reală, substanțială, bazată pe explorare și cunoaștere. 

La drept vorbind, am dorința redescoperirii artei de a compune frumos, cu sens și aducând cunoaștere celor care vizionează, audiază sau citesc diferitele producții media. Rabatul de la calitate în favoarea cantității nu face altceva decât să diminueze progresul societății în mijlocul căreia trăim. Trebuie să îmbunătățim relațiile dintre oameni printr-o comunicare de calitate, plină de sensibilitate și generatoare de cunoaștere, altfel societatea va involua dramatic către stadiul de „junglă”, în care fiecare strigă în legea lui fără să mai asculte pe cel de lângă el. 

De fapt, scandalul continuu din societatea românească este o consecință directă a acestor exerciții de „strigăt necontenit”, care reprezintă nota dominantă a comunicării media din momentul de față, cu extensii nefericite la nivel personal. 

Nu mai există timp pentru relaxare, ci doar pentru o vorbărie fără de sfârșit derulată pe întreaga durată a zilei, ba chiar și a nopții, cu oameni încercănați dezbătând în direct în fața unui public spectator la fel de obosit, dar neputincios să apese pe tasta de închidere a televizorului sau a calculatorului. Și din această revărsare de informații de o calitate îndoielnică se nasc monștrii care ne devorează în ziua următoare prin decizii dintre cele mai hilare luate de factorii de răspundere aflați sub presiunea unei audiențe neglijent prefabricate. 

Și de aici decurge aruncarea în derizoriu a adevăratelor lucrări de valoare, precum și ignorarea autorilor care pun pasiune, suflet și talent în realizările lor. Evoluând într-un anonimat nefiresc, producțiile de calitate se sting la periferia spațiului media, centrul fiind ocupat de mediocritate și superficialitate. Compozițiile „comandate” reușesc să umple ușor intervalele de audiență, dar nu reușesc să ofere o satisfacție reală celor ce le urmăresc, fiind asemenea alimentelor impregnate cu tot felul de aditivi pentru culoare, gust și miros, dar fără să hrănească pe cei care le consumă. Și nu întâmplător, după „consumarea” unei producții mediocre, senzația de gol te ia repede în stăpânire, determinându-te să stai la nesfârșit în fața ecranului, fără a ajunge să înțelegi capătul, sensul și scopul. Comentarii peste comentarii se tot adaugă continuu, însă fără să clarifice nimic, iar haosul se instalează de-a lungul întregului canal de comunicare dintre sursă și audiență. 

De aceea, întrezăresc nevoia unei schimbări de abordare din partea celor care alcătuiesc programe media pentru a veni cu adevărat în slujba comunității și a indivizilor ce o compun. Emisiunile culturale și educative ar trebui să fie cele mai onorate în grila de programe sau pe Internet, alături de cele cu specific medical și social, de care este atât de mare nevoie. Nu în ultimul rând învățământul prin intermediul televizorului și calculatorului ar trebui să fie reluat prin emisiuni gen „teleșcoală”, o noțiune considerată depășită în România, dar bine reprezentată în spațiul media din Statele Unite ale Americii prin programele de „Instructional Television”. Doar atunci spațiul media va fi recâștigat pentru societate și pentru comunitate, conducând la progresul real al țării din care facem parte, precum și al românilor de pretutindeni.