De fiecare dată când am ocazia să călătoresc în străinătate, am obiceiul de a viziona programele de televiziune naționale, inclusiv cele de știri, cu scopul de a surprinde specificul locului. Bineînțeles, acest lucru presupune o relativă cunoaștere a limbii vorbite în țara respectivă și o familiarizare cu problemele caracteristice regiunii în cauză, ceea ce presupune o minimă pregătire prealabilă. De aceea, înainte de a pleca în direcția respectivă obișnuiesc să mă „blindez” cu informații legate de istoria și obiceiurile zonei în care îmi voi petrece mai multe sau mai puține zile de expunere la o cultură „străină”, lucru fascinant și obositor, deopotrivă. 

Astfel, am avut ocazia de a mă afla în Paris în plină campanie electorală pentru alegerile prezidențiale în care candidații diferitelor partide aveau ocazia de a-și expune „oferta” politică și de a discuta „față în față” în cadrul emisiunilor de televiziune dedicate acestui eveniment. Mă așteptam la ceva în genul discuțiilor în contradictoriu de la noi sau eventual la „show-ul” american, însă, în mod surprinzător, dezbaterile erau civilizate, fără elemente teatrale și serioase cu privire la subiectele puse în discuție. Deși uneori discursul electoral devenea ușor bombastic, totuși se putea observa faptul că „temele” erau riguros pregătite înainte de a se intra în platoul de emisie și de a începe lupta argumentelor și contraargumentelor. 

Acest lucru m-a determinat să reflectez mai atent la specificul politicii franceze interne și internaționale, fapt care involuntar m-a condus la amintirea „creatorului” celei de-a Cincea Republici în cursul anului 1958, mai precis, a generalului Charles de Gaulle. Deși acest sistem de guvernare, cu atribuții extinse acordate președintelui republicii, a fost amplu criticat peste hotare, totuși, a permis ieșirea din criza războiului din Algeria și lansarea Franței ca putere mondială independentă, devenind un actor important internațional și permițând lansarea proiectului „Uniunii Europene”. 

În ceea ce mă privește, sunt un profund admirator al Generalului, care a reușit să relanseze Franța ca mare putere, oprind căderea aparent iremediabilă produsă de înfrângerea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și de ascensiunea puterilor din afara Europei, mai precis, a Statelor Unite ale Americii și a Rusiei. De multe ori, citind și recitind documente cu privire la viața sa, am trăit un sentiment de apreciere sinceră a unui om care niciodată nu s-a lăsat descurajat, indiferent cât de neprielnice ar fi fost împrejurările. Motivat de un profund patriotism și de viziunea unei Franțe puternice, demne de trecutul său regal, Charles de Gaulle a reușit să concentreze energiile dispersate ale națiunii și să redea strălucirea pe care acest spațiu cultural unic îl merită. Prin urmare, în mod personal, mi-aș dori ca persoanele care ajung să ocupe scaunul prezidențial de la Palatul Elysee, să fie animate de aceeași viziune și să demonstreze o pasiune similară cu a marelui General în promovarea spațiului politic și cultural francez. 

Dar înainte de a vorbi mai multe despre Charles de Gaulle, mă voi întoarce „la pas de promenadă” pe bulevardele Parisului, acest oraș fascinant, pentru a merge în piața care poartă numele acestui mare erou al națiunii. Mai precis, avansând pe Boulevard des Batignolles, urmat de Boulevard de Courcelles, trecând pe lângă Parcul Monceau, un fel de Parc Cișmigiu în stil parizian, și făcând „stânga” pe Avenue de Wagram am ajuns în cunoscuta Piață Charles de Gaulle – Etoile. De fapt, cred că nu mai există ceva similar pe mapamond din punctul de vedere al construcției urbanistice. Practic, din această piață pleacă făcând unghiuri relativ egale douăsprezece mari bulevarde către toate direcțiile din interiorul orașului Paris. Din această cauză, această piață a ajuns să poarte denumirea de „Etoile”, adică de stea, având douăsprezece raze, cu nume care amintesc de evenimente sau personalități marcante din istoria Franței moderne. 

Creatorul acestei piețe a fost Georges-Eugène Haussmann, cunoscut și ca baronul Haussmann, o personalitate puternică și un bun planificator de arhitectură urbană, însărcinat de Napoleon al III-lea să inițieze un amplu proiect de modernizare a Parisului începând cu anul 1860. De fapt, ceea ce noi admirăm astăzi în Paris reflectă în mare măsură viziunea pe care acest om plin de talent și rafinament a avut-o cu privire la aspectul pe care urma să îl aibă una dintre cele mai mari metropole ale lumii la început de epocă modernă. Dar despre ceea ce a realizat baronul Haussman voi reveni cu o altă ocazie, fiindcă acum mă voi mărgini să admir Piața Etoile și să mă „învârt” în jurul centrului ei, care găzduiește cel mai cunoscut monument al Franței, mai precis, Arcul de Triumf. 

Dorința de a avea un arc de triumf pe sub care să defileze cu onoare trupele franceze biruitoare a avut-o nimeni altul decât Napoleon Bonaparte, care a comandat realizarea sa încă din cursul anului 1806, la scurt timp după victoria de la Austerlitz asupra trupelor austriece. Însă durata execuției a fost mai lungă decât s-a estimat inițial, finalizarea lucrărilor realizându-se în anul 1836, în timpul domniei regelui Ludovic-Filip, rămășițele inițiatorului proiectului, adică ale lui Napoleon Bonaparte, trecând pe sub arcada Arcului pe un ultim drum înainte de a fi depuse la Domul Invalizilor. 

Ideea de a avea un arc de triumf în Paris i-a fost inspirată lui Napoleon Bonaparte de tradiția cezarilor romani de a ridica astfel de construcții cu ocazia finalizării cu succes a diferitelor campanii militare. De exemplu, Arcul lui Titus din Roma a fost utilizat ca model pentru cel care avea să fie realizat în capitala Franței, scopul fiind de a servi ca monument de aducere aminte, precum și pentru defilarea trupelor învingătoare cu mult fast și sub privirile admiratoare ale mulțimii. Prin urmare, Arcul de Triumf din Paris a fost dedicat în principal victoriilor din timpul războaielor napoleoniene și ale Revoluției Franceze. Și astfel, stând sub arcada imensă a Arcului de Triumf, am putut descifra o mulțime de locuri de bătălie unde trupele franceze au repurtat biruințe răsunătoare, precum și numele generalilor care l-au servit pe „împărat” de-a lungul campaniilor sale din Europa sau din Egipt. 

Înălțimea de 50 de metri a acestui monument oferă o imagine impresionantă indiferent de unghiul din care privești, fiind de două ori mai mare decât cel din București în această privință, putând să fie admirat de-a lungul întregului bulevard Champs-Élysée. De mai multe ori, privind din dreptul porții de acces în Grădina Tuileries, îmi închipuiam cât de frumos trebuie să fi fost când trupele franceze au defilat dinspre Arcul de Triumf ori de câte ori au fost învingătoare în diferitele conflagrații la care au luat parte. Din nefericire, nu doar francezii au defilat prin dreptul acestui monument, ci și adversarii lor istorici, mai precis, trupele germane din timpul primului cancelar de „fier”, Otto von Bismarck, adică în anul 1871 după înfrângerea Franței, sau cele ale celui de-al doilea cancelar tot de „fier”, Adolf Hitler, în anul de tristă amintire 1940. 

Cu toate acestea, Arcul de Triumf strălucește prin amintirea victoriei din Primul Război Mondial gravată prin inscripții comemorative, dar mai ales prin Mormântul Soldatului Necunoscut, unde se află depuse rămășițele unui soldat francez anonim mort pentru apărarea patriei în decursul acestei mari conflagrații. De fapt, o dată cu plasarea acestui mormânt s-a interzis în mod simbolic defilarea pe sub Arc, această regulă fiind respectată de toți cei care au defilat prin acest loc după anul 1919, când a fost acesta realizat. Pe mormânt este aprinsă o flacără continuă menită să nu se stingă niciodată, ca o amintire veșnică a sacrificiului oferit pentru supraviețuirea Franței de nenumărații eroi „anonimi”. Privind acest monument, nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile gândindu-mă la toți acei eroi necunoscuți care și-au dat viața pentru ca Mica Românie să devină România Mare, în linii mari cea pe care o avem în momentul de față, în decursul aprigelor lupte din Transilvania, Muntenia și Moldova în timpul Primului Război Mondial. 

Dar ultima mare defilare istorică a fost realizată de trupele franceze după eliberarea Parisului în cursul anului 1944, sub comanda directă a generalului Charles de Gaulle, care a dorit ca acest gest simbolic să marcheze renașterea națiunii franceze după ocupația germană de tristă amintire. Deși criticate de aliații anglo-americani pentru acest lucru, Parisul nefiind în întregime curățat de trupele inamice, ba chiar aflat încă sub focurile de armă ale milițiilor paramilitare ale colaboraționiștilor, trupele Franței Libere, conduse de generalul Charles de Gaulle au trecut prin dreptul Arcului de Triumf pe Champs-Élysée până la Piața Concorde, asemenea unui fluviu ce nu poate fi oprit de nimic și nimeni. Îmi pare rău că nu am avut cum să fiu martor la acel eveniment istoric din 26 august 1944, dar prin fotografiile de epocă și prin exercițiul imaginației am căutat să retrăiesc ceva din măreția acelor clipe. 

De fapt, geniul lui Charles de Gaulle a fost acela de a avea curajul conferit de viziunea unui destin cu totul deosebit acordat națiunii franceze, inclusiv acela de a renaște din propria cenușă și de a merge înainte în ciuda vitregiei condițiilor istorice. Această dârzenie „celtică” l-a făcut respectat chiar de adversarii săi, nu puțini la număr, care din diferite rațiuni sau din lipsă de viziune nu l-au putut accepta sau înțelege. Spre deosebire de generalul Francisco Franco din Spania, Charles de Gaulle nu a instaurat o dictatură, cum poate mulți s-ar fi așteptat, ci a crezut într-o construcție democratică autentică a Franței și a Europei. Din acest punct de vedere, el a fost o excepție de la regula generalilor care ajung dictatori, așa cum s-a întâmplat în multe alte locuri din lume. 

Pentru a avea o minimă înțelegere a perioadei sale, este nevoie să citești mai multe informații despre viața sa, care a început în orașul Lille, din Flandra franceză, în anul 1890, plasat într-o regiune caracterizată de interferența culturilor franceză, flamandă și germană, din partea de nord-est a Franței. Influența educației din familie a fost importantă pentru cariera sa ulterioară, aceasta urmând o linie naționalist-progresistă, tatăl fiind descendent al unei linii aristocratice din Normandia și Burgundia. Astfel, simțul nobleței și onoarei a devenit o caracteristică definitorie a personalității sale, împreună cu dorința intensă de renaștere a Franței, recent înfrântă în cursul anului 1870. Acest lucru s-a împletit și cu o bună cunoaștere a istoriei Franței, a momentelor de apogeu atinse de-a lungul nenumăratelor veacuri pornind din perioada celtică. 

Alegerea carierei militare a fost continuarea logică a intenției sale de a contribui la redobândirea demnității naționale de o Franță înfrântă și tratată cu superioritate de marile puteri ale vremii. Era o perioadă tulbure din timpul celei de-a Treia Republici Franceze, când disensiunea, neîncrederea și promovarea nonvalorii erau la ordinea zilei. Trăind în acea perioadă istorică dificilă, Charles de Gaulle s-a decis ca dacă va avea ocazia, să schimbe chipul Franței, pentru a-i reda demnitatea sa de odinioară. Ca militar, nu a fost un soldat „docil”, ci dimpotrivă, a criticat plin de curaj regimul dezumanizant, demodat și lipsit de eficiență al instruirii recruților. Cu toate acestea, s-a distins prin comportament, inteligență, caracter și însușirea artei militare. 

A participat la Primul Război Mondial, având curajul să ia atitudine împotriva strategiei învechite adoptate de comandamentul militar francez, fapt care a condus la pierderi umane inutile și la prelungirea ostilităților pe un termen foarte lung, dus chiar dincolo de limita suportabilității. A fost rănit de mai multe ori, iar în final luat prizonier, dovedind un eroism exemplar pe câmpul de luptă. După război, a insistat asupra modernizării armatei franceze prin introducerea tancurilor și a vehiculelor blindate, precum și prin schimbarea tacticilor de luptă, având în vedere iminența începerii unui nou conflict cu Germania. 

Neînțeles, chiar marginalizat, a fost totuși chemat să ocupe o poziție importantă în armata franceză, fiind avansat ca general de brigadă în timpul bătăliei pentru Franța împotriva invaziei armatei germane din cursul anului 1940. Fiind adeptul continuării luptei și al necapitulării, a fost forțat să se retragă în Anglia, de unde a continuat să organizeze forțele Franței Libere și să transmită prin intermediul emisiunilor radio ale BBC-ului mesaje de încurajare către cei rămași în țară. 

Implicat activ în operațiunile militare din nordul Africii și din sudul Franței, va participa și la marea debarcare din Normandia din vara anului 1944, pentru ca ulterior să organizeze eliberarea Parisului și a întregii Franțe de sub ocupația germană. Astfel, trupele Franței Libere aveau să participe activ alături de aliații anglo-american în înfrângerea Germaniei naziste. Între anii 1944-1946 a ocupat funcția de prim-ministru în cea de-a Patra Republică, însă după aceea s-a retras brusc din politică din cauza neînțelegerilor politice, fiind rechemat în anul 1958 să preia conducerea țării, inaugurându-se astfel cea de-a Cincea Republică cu o formă de guvernare ce a adus un prestigiu incontestabil Franței la nivel internațional. S-a retras din politică în cursul anului 1969 și a trecut în neființă în 1970, cu puțin timp înainte de a împlini vârsta de 80 de ani. 

De ce am făcut această trecere în revistă a vieții lui Charles de Gaulle? De ce am acordat un spațiu atât de larg personalității sale? Răspunsul este relativ simplu, fiindcă plimbându-mă în jurul Arcului de Triumf am înțeles că adevărata grandoare revine nu atât celor care inițiază războaie de cucerire transcontinentale, așa cum a fost Napoleon, ci eroului anonim, cum este cel înmormântat sub arcada renumitului Arc, precum și „anonimului” născut în Lille, care a urmărit de-a lungul întregii sale vieți nobilul scop de a reda demnitatea și onoarea pierdute pentru una dintre cele mai nobile națiuni de pe pământ. 

De aceea, pentru mine Arcul de Triumf reprezintă în final victoria renașterii în ciuda condițiilor vitrege ale istoriei, triumful sacrificiului anonim și gloria unei vieți închinate realizării operei de refacere din temelii a chipului colectivității din care faci parte. Iar imaginea trupelor franceze defilând în acea zi de august din 1940 este cea mai triumfătoare ilustrație a ceea ce înseamnă hotărârea, curajul și sacrificiul. Aceasta este de fapt amintirea cea mai importantă pe care o port în urma vizitării Arcului de Triumf și a Pieței Charles de Gaulle – Etoile. 

Lăsând aceste gânduri în urmă, m-am întors, tot pe jos, pe drumul pe care îl făcusem către Piața Etoile, având în suflet sentimentul că mă aflu într-un fel de sanctuar viu, în care impresiile diferitelor epoci continuă să se proiecteze cu putere pentru cine este dispus să le primească și să le descifreze. Deschizând din nou televizorul și urmărind canalele de știri nu am mai fost mirat să constat că trecutul reprezintă deschizătorul de drum al prezentului către orizontul viitorului. Există însă o condiție, și anume să existe persoane care să fi întrezărit prin inspirație și viziune chipul a ceea ce va fi sau a ceea ce ar trebui să fie. Numai atunci destinul poate să își găsească împlinirea, sau sensul, punându-și definitiv o amprentă distinctă în „lutul” istoriei.