A trecut ceva timp de când m-am întors din Paris, dar imaginea acestui oraș continuă să mă urmărească și să mă fascineze. Nu pot indica exact ce anume generează acest sentiment de atracție plin de simpatie și emoție față de un loc pe care îl vizitezi doar câteva zile, după care ești nevoit să mergi mai departe. Este ceva misterios, asemenea zâmbetului unei persoane de care te îndrăgostești la prima vedere, știind în același timp că nu o vei mai revedea cu siguranță niciodată. Cam așa este și Parisul, iar melancolia retrăirii nu face decât să amplifice farmecul dureros și plăcut al aducerii aminte a trecerii printr-un loc ce a inspirat atâtea generații de artiști, dar și de oameni obișnuiți, dintre care mă consider a face parte și eu. 

Deși am citit despre multe dintre străzile, clădirile și monumentele din Paris, totuși senzația pe care am avut-o privindu-le direct a fost copleșitoare, conferind o adâncime a percepției ce întrecea cu mult tot ceea ce aș fi putut viziona prin alte mijloace. Într-adevăr, nu există un lucru pe care să îl poți înțelege cu adevărat dacă nu l-ai experimentat nemijlocit, dacă simțurile tale nu au intrat în contact cu experiența sau realitatea respectivă. Și deși acest lucru se derulează fulgerător, impactul său rămâne undeva în structura interioară a memoriei, îmbogățind și rafinând trăirea sufletească. 

În acest sens, îmi este imposibil să îmi amintesc Parisul fără să am înaintea imaginației mele deschiderea inegalabilă și elegantă a celui mai cunoscut bulevard din lume având un nume ce îndeamnă la o meditație și o visare desprinsă din „Câmpiile Elizee”, adică „Champs-Élysée”. Pentru amatorii de mitologie, aceste câmpii descriau locul în care mergeau eroii și oamenii special aleși de zei pentru a petrece o eternitate binecuvântată după ce părăseau această lume tristă și plină de suferință. Cu alte cuvinte, un fel de paradis al desfătării, bucuriei și plăcerii continue, derulate de-a lungul veșniciei. 

Nu știu exact dacă acest lucru a fost avut în vedere când s-a realizat extinderea aleii de copaci din Grădina Tuileries, însă ulterior „nemurirea” avea să îi fie consacrată prin delimitarea precis realizată de două monumente celebre: Arcul de Triumf și Obeliscul Egiptean, între care se întinde faimosul bulevard. Și nu întâmplător, traiectul descris între aceste două puncte cheie din arhitectonica Parisului poartă denumirea de „axă istorică”, un fel de coloană vertebrală de la care pornește întreaga rețea de bulevarde, străzi și alei din cuprinsul întregii metropole. 

Având o lungime de aproape 2 kilometri și o deschidere de 70 de metri, coborând dinspre Piața Charles de Gaulle – Etoile, cu Arcul ce Triumf în fundal, bulevardul Champs-Élysée generează o senzație unică de măreție, gust și frumusețe naturală datorată abundenței vegetației îmbinate armonios cu un urbanism elegant și plin de stil al epocii imperiale. Sunt sigur că există în momentul de față și alte bulevarde celebre prin dimensiuni sau localizare, dar Champs-Élysée oferă mereu o prospețime a percepției ce nu se mai regăsește în nicio altă parte a lumii. 

Pe deoparte, există un anumit aspect al clădirilor ce îl flanchează înspre Arcul de Triumf, care sunt parcă desprinse dintr-o altă epocă, dar fiind în continuare la fel de pline de viață ca când au fost construite. Practic, între cele două ronduri, cel din Piața Charles de Gaulle cu 12 „raze”, sau bulevarde, și cel de la intersecția cu bulevardul Franklin Roosevelt, ai ocazia de a admira magazine pline de mărfuri ale unora dintre cele mai renumite mărci la nivel mondial. Din acest punct de vedere, „shopping-ul” reprezintă o activitate de bază pe acest segment al bulevardului, prețurile fiind pe măsura localizării în chiar „inima” Parisului. Cu toate acestea, aspectul exterior al clădirilor continuă să fie de „epocă”, fără a exista dorința ridicării de „zgârie-nori” din sticlă și oțel în locul lor. 

Poate această grijă continuă a edililor parizieni de a păstra specificul orașului „imperial” a fost cea care a stopat dorința de câștig ieftin pe care o au toți „comercianții”, dar cu siguranță că și opinia publică franceză a vegheat cu atenție ca nu cumva Parisul să fie desfigurat prin clădiri necorespunzătoare, care i-ar fi distrus definitiv farmecul său aparte. Se pare că nu tot ceea ce este vechi este neapărat depășit, cu condiția însă de a-l întreține și de a-i menține „tinerețea” prin lucrări de restaurare corect efectuate și bineînțeles, făcute la timp. Cred că vizitând Parisul și alți edili sau primari ar avea ce învăța cu privire la menținerea specificului locului, fapt benefic economic și social, deopotrivă. 

Dacă prima jumătate a bulevardului este flancată de clădiri, a doua jumătate, adică de la Rondul Champs-Élysée până la Piața Concorde, este „păzită” de copaci falnici, încolonați asemenea unor soldați disciplinați pe ambele laturi, având coroanele ajustate la aceeași înălțime, înconjurați de multă verdeață provenind din parcurile și arterele paralele, fapt ce conferă o imagine plină de prospețime în chiar mijlocul orașului. Și de aceea, se poate vorbi despre o îmbinare realizată cu stil dintre natural și artificial, vechi și nou, dimensiune și încadrare, adică de o eleganță urbanistică în cel mai înalt grad. 

Cât de mult mi-aș fi dorit ca arhitecții grăbiți ai „Epocii de Aur” să se fi uitat puțin și la machetele altor orașe cu trecut istoric din Europa, înainte de a fi desenat uneori neglijent, iar alteori barbar artere ce distrugeau identitatea și farmecul localităților României. Toate aceste experimente pline de diletantism au dus la crearea unei senzații apocaliptice, pline de disconfort și haos în mai toate orașele României, primul pe listă fiind chiar Bucureștiul. 

Însă când pășești prin Paris, senzația de firesc, de revenire în lumea normalității, îți aduce o calmare blândă a simțurilor agresate de urbanismul haotic și de prost gust al comunismului. Deși societatea interbelică din România a avut problemele ei serioase de natură socială și economică, totuși nimic nu a justificat desfigurarea plină de ură „proletară” a chipului și sufletului unei țări ce în trecut era o Mică Franță, având drept capitală un Mic Paris. De fapt, plimbându-mă prin Paris, vedeam în paralel adevărata identitate a Bucureștiului și prin extensie, a întregii Românii. 

Atât de multe „experimente” cu specific balcanic și sovietic au cauzat pierderea legăturii vitale dintre România și Occident, cea mai importantă fiind cea cu Franța, căreia îi datorăm atât „mica”, cât și „marea” unire. Prin urmare, cred că o resincronizare, care să continue linia interbelică, ar fi binevenită pentru ca țara noastră să revină la viață și să își redobândească deopotrivă identitatea și demnitatea. 

Revenind la urbanismul „imperial”, care a condus la aspectul din prezent al bulevardului Champs-Élysée, pot spune că decizia de a moderniza Parisul a fost benefică pentru aspectul ulterior al marii metropole. Până la data marii „sistematizări urbane” din timpul lui Napoleon al III-lea, Parisul păstra mult din aspectul unei cetăți medievale aglomerate, pline de străzi întortocheate, desfundate și murdare, cu clădiri necorespunzătoare în privința igienei, dar și a siguranței construcției. De aceea, era necesară demararea unui proiect de modernizare, care să ofere posibilitatea dezvoltării economice a unei națiuni aflate în plină ascensiune. 

În plus, din rațiuni militare, mai precis, pentru prevenirea revoltelor urbane, construirea unei rețele de mari bulevarde oferea o mai mare siguranță împotriva elementelor destabilizatoare ce activau din plin în perioada turbulentă a sfârșitului secolului al XIX-lea. Coordonator al acestui mare proiect de modernizare a fost desemnat renumitul arhitect Georges-Eugene Haussmann, care a avut ocazia de a oferi un model de planificare urbană, care ulterior a fost urmat de multe alte capitale ale lumii. 

Îmbinând în mod armonios dispunerea spațiilor verzi, trasarea arterelor de circulație și amplasarea clădirilor destinate activității economice, Georges-Eugene Haussmann, înnobilat ulterior cu titlul de baron, a reușit să ofere o identitate modernă Parisului, menținând în același timp monumentele importante al evului mediu, în genul palatelor, bisericilor sau clădirilor consacrate pentru capitala Franței. În acest sens, ceea ce mă frapează este tocmai acest gust special al îmbinării dintre stiluri caracteristice diferitelor epoci istorice, astfel încât în final totul apare unitar, logic și bine închegat. De aceea, indiferent din ce unghiuri privești, ai un sentiment de desfătare și grandoare rezultat în principal din măiestria formelor arhitectonice. 

Practic, o senzație de confort te învăluie indiferent cât de obositoare ar fi fost promenada pe străzile Parisului, totul comunicând bucuria armoniei dimensiunilor arhitectonice și prospețimea formelor utilizate. Iar la final, impresia devine puternică, dar și plăcută, deși deja te-ai obișnuit cu ea. Nu observi clădiri prea înalte, care să nu te mai lase să privește cerul, iar palatele au un aer decent, de bun gust, nu de castel din povești care își înalță sfidător turlele către cer, așa cum este așa-zisa „Casă a Poporului” din București. Nimic din toate acestea, ci proporție, îmbinare inteligentă și stil, adică bun gust. 

Revenind la bulevardul Champs-Élysée, pot spune că îl poți parcurge la nesfârșit fără a te plictisi vreodată, iar mulțimea de bănci dispuse pe toată lungimea sa te invită la repaus și contemplație, ce îți aduc un plus de impresii asupra acestei artere unice de circulație. De aceea, pe această „axă istorică” dintre „triumf” și „concordie”, ai senzația plimbării pe „Câmpiile Elizee”, ca o pregustare a nemuririi ce îi așteaptă pe eroi, precum și pe toți cei care iubesc cu adevărat umanitatea. 

Fiindcă până la urmă, un adevărat erou nu este cel care mânat de ambiții personale și egoism caută să deformeze fața unei națiuni, ci acela care aduce un model de valoare pentru umanitate. Iar din acest punct de vedere, generația modernizării Parisului a fost plină de oameni de valoare din toate domeniile majore de activitate în genul științei, artei sau economiei. De aceea, nu poți admira cu adevărat Parisul fără a te împărtăși cumva de spiritul acelor timpuri „eroice” și de crezul într-un viitor strălucit pentru societate prin folosirea cuceririlor științei, dar deopotrivă și prin respectarea demnității ființei umane. 

Privesc harta Parisului și sunt fermecat de armonia formelor ce îți sugerează silueta perfectă a unei femei frumoase atât ca proporții, cât și în privința stilului. De ce oare m-am simțit „acasă” în acest oraș străin, aflat la mare distanță de țară? De unde a provenit acel sentiment, numit „deja-vu”, care m-a însoțit mereu de-a lungul întregii călătorii? De ce oare m-am simțit ca și cum aș fi continuat să fiu în România, deși eram la mii de kilometri depărtare? Nu am un răspuns foarte clar în această privință, dar cred că întâlnirea cu Parisul a avut pentru mine valoarea descoperirii unui filon lăuntric, a unei „matrice stilistice”, care mi-a restaurat identitatea de a fi român și de a aparține spațiului românesc pentru totdeauna.