Nu pot spune că îmi plac surprizele, mai ales când acestea vin în momente nepotrivite și când reușesc de minune să îmi termine cu repeziciune rezerva de bună dispoziție de care dispun. Însă ideea de a călători cu trenul în perioada sărbătorilor poate fi la fel de nefericită ca aceea de a folosi automobilul pentru a ieși din București în această perioadă.
Astfel, într-o frumoasă zi de decembrie, mai precis, cu două zile înainte de Crăciun, m-am decis să merg la Brașov, comandându-mi în acest sens un bilet de tren prin Internet. Încântat de această posibilitate relativ nou introdusă de căile ferate române, am trăit iluzia civilizației ajunse în sfârșit și pe meleagurile țării noastre. Însă din nefericire, și aici este doar vină mea, am uitat de specificul autohton, mai precis, de modul deficitar în care sunt onorate serviciile de transport în România. Sau cu alte cuvinte, nu mi-aș fi putut imagina că această rezervare de loc reprezenta mai degrabă o intenție decât o garantare reală din partea administrației căilor ferate pentru naivul călător.
Nu este de mirare că surpriza cea mare nu a întârziat să apară, ba chiar a venit la momentul în care ajuns la tren, mai precis, la vagonul unde aveam făcută rezervarea locului, am constatat că îmi era imposibil să mă pot urca din cauza numeroaselor persoane ce aveau "locuri în picioare", ocupând până la refuz coridorul de trecere și spațiile de la ușile de acces. Brusc, am retrăit senzația unui vis urât, mai precis, al perioadei comuniste, când călătoria cu trenul presupunea îngrămădirea până la refuz pe mijloacele de transport în comun, o bulucire de oameni și bagaje într-un amestec lipsit de logică. De fapt, suprimarea spațiului libertății personale, mai precis, a individualității, prin forța brută a masei amorfe, reprezenta cheia de boltă a susținerii regimului despotic al acelor timpuri. Și de aceea, retrăind pe peronul Gării de Nord această experiență a vagonului umplut la refuz, mi-am dat seama cât de puțin s-a evoluat în acest interval de douăzeci și doi de ani de la căderea comunismului.
Nici nu am știut cum să reacționez și pe moment m-am gândit să abandonez, să plec pur și simplu, să arunc la coș biletul electronic pe care îl aveam asupra mea și să uit toată această poveste urâtă. Ideea de a mă lupta cu compania căilor ferate știam că era lipsită de sens. Ascunsă în spatele a tot felul de acte normative, birocrația de resort m-ar fi tratat ca pe un specimen venit de pe o altă planetă, în consecință trimițându-mă ferm și fără drept de apel "la plimbare".
Dar cel mai mult îmi era ciudă că am fost atât de naiv și m-am lăsat din nou păcălit de sistemul de transport feroviar. Se pare că în spațiul românesc orice idee valoroasă se deformează grotesc zămislind monstruozități de sorginte suprarealistă, cu diformități imposibil de ajustat.
Cu toate acestea, m-am hotărât să încerc să îmi dobândesc "dreptul" conferit prin rezervarea de loc, fapt pentru care am luat cu asalt scara de urcare în vagon și am solicitat politicos de la persoanele ce formau "dopul" de la intrare să mă lase să ajung la locul meu. Însă vorbele mele au rămas fără ecou, iar în urma insistențelor mele cineva mi-a răspuns în final că oricum nu am cum să înaintez pe culoar, acesta fiind umplut până la refuz fără a exista vreun spațiu de manevră. Imediat am realizat situația, iar ideea de a fi blocat ca într-o conservă mi s-a părut a fi cu totul neatractivă, fapt pentru care am coborât spășit pe peron, privind neputincios trenul care ar fi trebuit să mă ducă la destinație.
Pe când mă retrăgeam "înfrânt", am observat pe șeful de tren pregătindu-se să dea semnalul de plecare și în câteva cuvinte i-am expus situația. Omul în cauză, cu o figură blajină, obișnuit fiind cu astfel de situații, mi-a indicat să mă urc la un vagon de clasa I, unde aglomerația era ceva mai redusă. Astfel, la sugestia sa am urcat în tren, acceptând să călătoresc în picioare în ciuda biletului cu rezervare de loc pe care îl aveam asupra mea. Și iată cum am pornit la drum, înghesuit fiind în spațiul de acces dintre vagoane, dezgustat și transpirat în fața unei realități cu neputință de schimbat.
Lucrurile ar fi fost acceptabile până la un punct, dacă nu ar fi intervenit "capcana" întinsă de controlorii din tren celor care călătoreau fără bilet constând în blocarea ușilor de acces între vagoane chiar acolo unde eu mă aflam. Practic, în câteva minute spațiul limitat de la capătul vagonului s-a umplut brusc cu persoane ce călătorea fără bilet care fugeau de "nași", prinse în capcana ușii blocate la trecerea dintre vagoane.
Nu pot descrie atmosfera încărcată, plină de înjurături și blesteme, senzația slinoasă a atingerii de alte persoane, lipsa aerului de respirat și duhoarea ce venea prin ușa deschisă de la toaleta vagonului. Această experiență neplăcută a zăbovit asupra mea timp de trei sferturi de oră, care mi s-au părut la fel de bine ca fiind echivalente cu cel puțin trei ore printr-o ciudată dilatare a timpului într-un spațiu comprimat la extrem.
Pregătindu-se de confruntarea cu nașii, toate aceste personaje se agitau vociferând și amenințând într-o hărmălaie de nedescris. Stau și mă întreb, de ce nu s-au gândit cei ce administrează căile ferate să instituie un sistem care să permită accesul în tren doar persoanelor cu bilet în locul armatei de „nași” și „supranași” pregătită să se lupte cu "delincvenții" ce au urcat fără bilet, al căror număr va fi întotdeauna copleșitor? În felul acesta pierderile cauzate sistemului de transport feroviar de călători s-ar reduce semnificativ. De ce nu se iau măsuri de protejare și încurajare a călătorilor care își iau în mod cinstit biletul? De ce nu se aplică o astfel de metodă simplă, însă eficientă în cel mai înalt grad?
De asemenea, ce noțiune mai este și aceasta de a se emite locuri "în picioare"? O astfel de procedură conduce inerent la blocarea culoarelor de acces și la creșterea disconfortului persoanelor care și-au rezervat locul din timp pentru călătorie. De fapt, această practică arbitrară, ce transformă vagonul într-un fel de troleibuz, aduce după sine o imagine proastă pentru transportul feroviar. În trecut nu era posibilă emiterea de bilete cu loc în timp real, dar acum, grație sistemelor informatice rapide, acest lucru a devenit posibil. Viteza de melc a trenurilor din România transformă într-o priveliște complet neatractivă perspectiva de a călători ca în autobuz pe distanțe nu neapărat lungi, dar a căror parcurgere necesită mai multe ore.
Din fericire, la Ploiești "clandestinii" au coborât, fiind posibil astfel să beneficiez de un spațiu de manevră mult mai mare, iar de la Câmpina am putut chiar să avansez pe culoarul vagonului. În cele din urmă de la Comarnic am reușit să ocup un loc și să călătoresc în condiții suficient de bune până la Brașov.
Coborând din tren am înțeles că mai trebuie să treacă timp până când va dispărea proiecția "barbariei" cultivate de comunism prin domnia indolenței și a prostului gust. Chiar și acum când scriu aceste rânduri, venind înapoi la București, privesc la fețele resemnate și triste ale persoanelor care călătoresc înghesuite la capătul vagonului și la culoarele aglomerate de oameni și bagaje ce trădează haosul ce a devenit o caracteristică a acestor meleaguri. Însă poate lucrul care m-a pus pe gânduri cel mai mult a fost agresivitatea celor care călătoreau fără bilet și duritatea conflictului cu nașii de tren anunțând o renaștere a barbariei în cazul în care țara noastră nu își va reveni din "picajul" economic și moral în care se află în momentul de față. În orice caz, nu recomand să plecați la drum lung în ajun de sărbători. Poate aici a fost de fapt greșeala mea, pe care oricum nu o voi mai repeta. Cel puțin, nu prea curând!
