Priveam de la fereastra hotelului imensa panoramă oferită prin desfășurarea multicoloră de case și blocuri ale Clujului. Încercam să discern cu privirea detalii care să îmi descopere sufletului unui oraș cu rezonanță din istoria Transilvaniei. Undeva, către stânga puteam distinge turla bisericii romano-catolice din Piața Unirii. Mai la dreapta observam cupola catedralei ortodoxe din Piața Avram Iancu. Iar la mică distanță de aceasta remarcam structura de construcție a unei catedrale greco-catolice, un fel de replică destinată să aducă simetrie în peisajul urbanistic al orașului.
Căutam centrul orașului, dar îmi era dificil să poziționez acea zonă în jurul căreia s-a constituit și a evoluat orice gen de așezare umană. În schimb, aceste trei repere de arhitectură păreau să indice o tripolaritate confesională și o relativă tensiune între trei tendințe aflate în competiție pentru identitatea proprie. De fapt, chiar și numele renumitei Universități „Babeș-Bolyai” indica o bipolaritate etnică aflată într-un echilibru relativ ce trebuia continuu menținut printr-un efort constant depus de toate părțile implicate.
Mai departe, compoziția imaginii dezvăluia o mulțime de case medievale relativ bine conservate, alături de construcții din perioada Imperiului Austro-Ungar, continuate cu imobile de epocă interbelică, cumva similare celor din Brașov, orașul meu natal. La acestea se adăugau oarecum haotic blocurile turn și de patru etaje ale perioadei comuniste, care stânjeneau privirea cu arhitectonica „baroc stalinistă” lipsită de gust și cu aspect de șantier, ca peste tot în restul României. Spre deosebire de alte locuri, totuși curățenia stradală și îngrijirea spațiilor verzi recomanda spiritul de gospodar al primăriei, care se pare că știa mai bine decât în alte părți să se ocupe de administrarea marii urbe.
Al treilea „strat” de locuințe, acum de factură post-decembristă, se răspândea în neorânduială pe dealurile din vecinătatea orașului cu o mulțime de vile și blocuri scumpe la cumpărat, însă dificil de estimat în privința rezistenței construcției. În mare parte, ele ofereau acel sentiment fantomatic, specific clădirilor parțial locuite, dar ridicate în grabă de o lăcomie imobiliară alimentată de credite ieftine oferite în urmă cu câțiva ani clienților creduli. Ca să ajungi în această zonă trebuia să iei obligatoriu un taxi, care costa dublu față de București, adică era foarte scump. Sau puteai să îți propui un exercițiu de drumeție montană, panta de urcare sau coborâre solicitând la maximum, ceea ce putea fi o alternativă la sala de gimnastică.
În zare, către răsărit, se putea observa pista aeroportului internațional, unde aterizau și decolau avioane de mică sau mare capacitate, zgomotul ambalării motoarelor auzindu-se până departe printr-un joc de ecou multiplu reflectat de dealuri. Observam Boeing-urile uriașe cum se ridicau în văzduh și virau strâns către dreapta înainte de a se încadra pe culoarele de zbor către diferitele destinații ale lumii. Cumva, acest pol al modernismului aeronautic se adăuga disonant la celelalte elemente ce relevau structura cosmopolită a unui oraș mare aflat într-o expansiune continuă asupra mediului înconjurător.
Alte repere mai noi se adăugau și ele prin profilurile postmoderniste, cu aspect de hale industriale, ale unui Auchan megalomanic dispus undeva către miazănoapte și ale lui Iulius Mall aflat ceva mai aproape, care în noapte marcau asemenea unor balize existența unor concentrări comerciale către care se îndreptau nenumărați oameni presați de prețurile, după părerea mea exagerat de mari, din interiorul orașului. Astfel, cultura hipermarketului dispus la marginea așezării urbane se adăuga și ea straturilor anterioare ce încă refuzau, cel puțin la nivel arhitectonic, să dispară din peisajul metropolei.
Dar privirea mi se întorcea involuntar asupra Pieței Avram Iancu, unde la mică distanță, Teatrul Național „Lucian Blaga” încerca să echilibreze demersul mult prea religios al clădirilor dominante din centrul orașului sau înălțimea uneori amețitoare ale unor monumente istorice cu statut de simbol pentru diferitele comunități etnice sau confesiuni religioase. Numele marelui filozof-poet, iarăși o dualitate greu de echilibrat, părea să releve o încercare de integrare pe calea „Marii Treceri” printr-un univers metafizic aflat mereu sub incidența unei inexorabile „cenzuri transcendente” în cunoașterea Marelui Anonim. Este posibil, ca ideea sa originală asupra conceptului de „matrice stilistică”, ce parțial explica viziunile diferite ale popoarelor lumii, să fi fost rodul trăiri în mijlocul unor așezări multipolare, aflate într-o continuă competiție menită să mențină identitatea specifică fiecărei comunități etnice sau confesionale.
Mai departe, undeva, la dreapta teatrului, observam aspectul de cazarmă al cartierului general al Diviziei a IV-a, Transilvania, un fel de careu delimitat de clădirea cu aspect de comandament de garnizoană, care pe rând a găzduit armatele austriacă și maghiară, iar în cele din urmă, cea română – iarăși o tripolaritate de natură militară sugerată de arhitectura clădirii și de prezența busturilor în bronz ale unor generali omagiați în perioada postbelică. Existența unei mari unități militare aproape de centrul orașului indica o anumită îngrijorare din trecut asupra menținerii ordinii publice în perioade în care disputa dintre comunități trebuia să fie controlată atent de oficialități.
Însă încercam din nou să cuprind cu privirea marele oraș și să îl cuprind cu brațele în dorința de a strânge laolaltă toate aceste fragmente de timp sau istorie și de a integra armonios toată disocierea generată de o diversitate competițională ce conduce la tensiuni inerente, care deși nu sunt mărturisite explicit, totuși continuă să mineze buna înțelegere dintre oameni. Căutam să identific un reper integrator pentru ceea ce distingeam prin privirea atentă a orașului, dar îmi era dificil să îl găsesc. Blestemul fragmentării, care urmărește specia umană de la inventarea limbajului articulat, părea să nu îmi ofere nicio șansă.
Și totuși, odată cu lăsarea întunericului, când umbrele nopții s-au lăsat peste oraș, am remarcat nenumăratele lumini de pe străzi sau bulevarde și din casele oamenilor. Pe măsură ce soarele asfințea, toate detaliile zilei dispăreau oferind imaginea armonioasă a liniilor punctate luminos ce se întretăiau asemenea arterelor ce poartă sânge proaspăt într-un imens organism. În fața nopții toate diferențele dispăreau oferind o imagine compactă și armonioasă asemenea stelelor de pe cer. Un fel de constelație misterioasă părea să se fi revărsat pe pământ oglindind armonia spațiilor nesfârșite ale universului.
Iar pe măsură ce orele treceau, iar luminile se stingeau în case, semn al trecerii de la veghe la somn, mă gândeam că această comuniune blândă a odihnei și visării oferea în fiecare noapte ocazia să se unească laolaltă toți cei care dintr-o rațiune sau alta se aflau împreună doar prin locuire în acest oraș. Astfel, aveam în față viziunea unei singure ființe și a unui singur om prin ale cărui vene circula aceeași energie dătătoare de viață indiferent de timp, loc, istorie sau orice alt gen de apartenență, ce vremelnic ne marchează scurta noastră trecere prin acest mic univers.
