Cu siguranță că este imposibil să ajungi la Paris fără a vizita, măcar exterior, Grădina Tuileries și Palatul Luvru, dispuse la capătul estic al „axei istorice” a Parisului, ce pornește de la Arcul de Triumf, se continuă cu bulevardul Champs-Élysée și ajunge în Piața Concorde în locul de amplasare a Obeliscului Egiptean. Deși timpul este scurt sau programul turistic se prezintă încărcat, o traversare rapidă a parcului Tuileries se va impune de la sine, iar o privire fugară a statuilor dispuse în exteriorul aripilor castelului îți va evoca într-o clipă istoria zbuciumată, dar fascinantă a Franței. De aceea, pot spune că este imposibil să ai o impresie autentică asupra Parisului fără a vizita vestigiile celor care au adus glorie Franței în timpul evului mediu și au pregătit evoluția ulterioară din timpurile moderne și contemporane. La cine mă refer? Bineînțeles, la regii Franței și la dinastia Bourbonilor, fără de care niciodată nu am fi avut aceste lucrări arhitectonice fascinante din inima Parisului și fără de care statul francez nu ar fi putut să apară vreodată așa cum îl știm din cărțile de istorie. 

Dacă până la vizitarea Parisului am fost un republican convins, având mereu în față idealul „libertății, egalității și fraternității”, dacă acest spirit m-a însoțit de-a lungul vizitării „axei istorice”, imediat după ce am pășit în Grădina Tuileries am avut percepția unei epoci în care aristocrația era un factor de progres pentru societatea franceză. De fapt, acest parc minunat întins pe o suprafață de 25 de hectare exprimă cel mai bine simetria, perspectiva și ordinea grădinilor franceze în stil renascentist, oferind confort și bucurie indiferent de anotimp. Privind din dreptul terasei dinspre Sena acest ansamblu de copaci și grădini, am retrăit, preț de mai multe clipe, perioada de aur a regalității din timpul regelui „soare”, adică a lui Ludovic al XIV-lea. 

Deodată, tot republicanismul meu a dispărut pentru a face loc viziunii strălucitoare a unei perioade de maximă înflorire a Franței, când frumusețea și rafinamentul acestei țări unice ajunsese să fie cunoscut până la marginile lumii. Fără să vreau, am avut sentimentul pierderii iremediabile a unor valori impresionante descoperite cu puțin timp înainte de apusul brutal al regalității. Nu aș putea preciza foarte exact ce anume m-a determinat să îmi schimb perspectiva, dar cred că „secretul” se afla în armonia pe care am putut să o discern prin farmecul inconfundabil al acestui parc vorbind mai bine decât o mie de cuvinte despre strălucirea acelor vremuri. 

Mergând de-a lungul aleii principale, privind fântânile arteziene cu motive neoclasice, observând copacii „tunși” la aceeași înălțime și admirând varietatea vegetației din interiorul grădinii, mi-am dat seama cât de nedreaptă a fost acea revoluție care a distrus din temelii o epocă glorioasă pentru a face loc unei perioade lungi de distrugere și de continuă tranziție, care poate nu s-a încheiat pe deplin nici în prezent. Se pare că istoria nu admite astfel de discontinuități fără a încărca „nota de plată” a generațiilor următoare, fiindcă deși revoluția a eliberat energiile mulțimii, anarhia și convulsia oarbă rezultată nu a condus la un efort constructiv decât după ce noua ordine s-a înfiripat la capătul multor experimente sociale mai mult sau mai puțin fericite. 

În principiu, Grădina Tuileries se compune din mai multe sectoare dispuse simetric la dreapta și la stânga aleii principale, care începe din dreptul Pieței Concorde și se încheie în Piața Caruselului, chiar în fața Palatului Luvru, mai precis, în locul în care odinioară a existat Palatul Tuileries. Practic, imediat după intrarea dinspre „axa istorică” se poate admira o imensă fântână arteziană, după care se pot observa la dreapta și la stânga sectoare rectangulare cu vegetație felurită compusă din arbuști sau plante armonios dispuse în interiorul acestora. Există o varietate încântătoare în maniera de dispunere, precum și în prezența diferitelor specii de plante, fapt care conferă farmec și savoare, ca o mărturie a stilului și rafinamentului francez. Iar la capătul dinspre Palatul Luvru se poate admira un bazin de apă octogonal, care încadrează simetric toate aceste sectoare de grădină, oferind o perspectivă unică când privești de-a lungul aleii principale. 

Numele de „Tuileries” a fost preluat de la destinația inițială a locului în care a fost amplasată ulterior grădina, mai precis, aceea de a găzdui o „fabrică” medievală pentru producerea țiglelor din lut ars folosite la acoperișurile clădirilor din Paris, „tuile” însemnând „țiglă”. Fiind chiar pe malul Senei, lutul de culoare roșiatică folosit pentru manufacturarea acestor elemente de construcție era prezent din abundență, fapt care explică denumirea în limba latină de „rubras” – teren roșiatic, din care a derivat în franceză cuvântul Luvru printr-o transformare fonetică ingenioasă. Nu sunt lingvist de profesie, dar cel puțin aceasta este opinia specialiștilor, deși pentru Luvru, adică Louvre, aș fi propus o variantă mai directă pornind de la destinația militară inițială a amplasamentului în care se află în momentul de față palatul. 

Acest parc a devenit renumit în urma evenimentelor din fatidica zi de 10 August 1792, când a fost luat cu asalt Palatul Tuileries de mulțimi de oameni nemulțumiți, instigați de iacobini cu scopul de a detrona pe rege. Locul a mai fost marcat și de masacrarea gărzilor elvețiene ce asigurau paza palatului, care au avut nefericita inițiativă de a trage în manifestanți, provocând moartea multor zeci sau chiar sute dintre aceștia. Parcurgând la pas toată această grădină, am căutat să identific acel moment trist, când ultimul Bourbon a fost condus la eșafodul înălțat în Piața Concorde. Deși nu am avut o părere neapărat bună despre acest rege șovăielnic, totuși tragismul situației m-a urmărit de-a lungul tuturor aleilor, având uneori senzația că zăresc scene sângeroase și pline de dramatism din acea perioadă. 

De fapt, Parisul poartă cicatricele acelor vremuri dureroase, când revoluția a luat locul evoluției, iar experimentul hazardat s-a impus în locul măsurilor raționale de redresare a națiunii. Deși prin urbanizarea extensivă din timpul Celui de-al Doilea Imperiu, vestigiile timpurilor medievale au fost în mare măsură distruse, Grădina Tuileries și Palatul Luvru ne vorbesc în continuare despre barbaria schimbării iraționale și despre furia oarbă a gloatelor ațâțate de fanatici, anarhiști și oameni dornici de răzbunare. Ce poate ieși bun din așa ceva? Realizând toate aceste aspecte, am simțit o nostalgie profundă și o compasiune greu de exprimat în cuvinte pentru sutele de mii de oameni uciși în evenimentele tulburi ale Primei Republici. 

Pășind mai departe spre ieșirea dinspre palatul Luvru, am fost întâmpinat de Arcul de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, mult mai mic decât cel din Piața Etoile, care comemorează victoriile „Marii Armate” împotriva coaliției puterilor europene, în mod deosebit fiind amintită victoria de la Austerlitz asupra trupelor imperiului habsburgic. Am citit cu atenție cuvintele scrise de o parte și de alta a monumentului, regăsind frazeologia bombastică din timpul Primului Imperiu. Nu sunt un admirator al lui Napoleon Bonaparte, iar plasarea acestui arc de triumf în interiorul complexului creat de regii Franței mi-a apărut ca o intruziune istorică neavenită a unui „om din popor” ajuns împărat printr-un complicat șir de evenimente. Cu toate acestea, monumentul este bine încadrat pe „axa istorică”, fiind aliniat cu marele Arc de Triumf dispus la câțiva kilometri în „amonte” față de acesta. 

De la Piața Caruselului am putut admira direct Palatul Luvru dintr-o rațiunea foarte simplă și anume aceea că Palatul Tuileries nu mai există în clipa de față. Cum se poate așa ceva? Mă așteptam să găsesc o inscripție monumentală în amintirea acelui faimos palat construit la ordinul Caterinei de Medici, însă nimic de felul acesta nu am putut identifica prin preajmă. În afară de micul Arc de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, nimic nu mai încadrează această piață, care pare cu totul inoportună în fața marelui palat Luvru. De aceea, „am răscolit” Internetul și cărțile de istorie pentru a afla ce s-a întâmplat palatului luat cu asalt de gloatele Parisului, urlând cuvinte pline de ură împotriva regelui Ludovic al XVI-lea. 

Ceea ce am putut afla m-a întristat profund, fiindcă acest palat, care a fost ultima reședință a regalității, precum și locul în care s-au înscăunat „împărații din popor” în genul lui Napoleon Bonaparte și a lui Napoleon al III-lea, a fost distrus în timpul evenimentelor Comunei din Paris. Mai precis, pe data de 23 mai 1871, în timpul reprimării revoltei din Paris, în mod deliberat mai mulți comunarzi au incendiat palatul, acesta neputând să fie stins nici după mai multe zile de luptă a numeroaselor brigăzi de pompieri din Paris cu flăcări imposibil de oprit. Din fericire, palatul Luvru a scăpat ca prin minune de acest gest absurd și plin de ură al comunarzilor, care din rațiuni de răzbunare s-au decis să radă de pe fața pământului vestigiile neprețuite ale Parisului. 

Cugetând la gestul lor, nu am putut să nu regăsesc peste timp ura „revoluțiilor culturale” din Rusia, din China sau din estul Europei conduse cu un elan satanic de urmașii lor din timpul regimurilor comuniste. Disprețul față de trecut, lipsa de respect pentru valoare și frumos, au fost elementele definitorii ale comunarzilor din toate veacurile, mărturia distrugerii anarhice însoțindu-i mereu. Nu mă pot opri să nu mă gândesc și la demolările lipsite de rațiune ale centrului istoric al Bucureștiului, precum și la construirea de monstruozități arhitectonice, care poartă pecetea urii comunarde, ce a ras de pe față pământului Palatul Tuileries. Având aceste impresii, am pășit cu tristețe peste locul care nu mai aduce aminte cu nimic despre acel palat, pentru a putea admira în schimb Palatul Luvru și aripile care îl legau odinioară de fostul Palat Tuileries. 

Palatul Luvru a fost inițial o fortăreață de apărare a cetății Parisului, fiind construit după un plan similar cu cel al castelului de la Vincennes și cu al altor castele de pe Valea Loarei, adică urmând o structură rectangulară, cu turnuri rotunde dispuse la colțuri și cu un turn înalt în interior, poziționat central, numit „donjon”. Luvru a fost inițial una dintre numeroasele reședințele ale regilor Franței, pentru ca din anul 1546, adică din perioada Renașterii, să înceapă să fie modificat și adaptat ca palat de locuit, confortul și estetica luând locul funcției de apărare. Însă ideea „marelui proiect” de îndepărtare completă a rămășițelor fortăreței medievale și de unire a palatelor Luvru și Tuileries a avut-o Henric al IV-lea, care a inițiat multiple modificări începând cu anul 1589, lucrări ce au fost continuate pe o perioadă ce s-a întins pe o durată de mai multe sute de ani. 

Studiind istoria construirii Palatului Luvru, am înțeles că un astfel de complex nu se putea realiza peste noapte, ci au fost necesare mai multe generații de arhitecți și de suverani, care au urmat principii estetice similare. Acest lucru se poate urmări și în Viena, precum și în alte capitale europene, fiind cu totul de neînțeles dorința și susținerea „regilor din popor”, care au dorit să apară peste noapte „castele din povești” cu turnuri înalte, crescute grotesc peste ziduri ridicate la repezeală de ingineri constructori cu pretenții de arhitecți. A construi cu stil presupune timp, efort și dedicare, fiind rezultatul transmiterii de la o generație la alta a experienței acumulate prin observație, finețe în execuție și experiment atent dirijat pentru a nu strica niciodată perspectiva de ansamblu. Arhitectura autentică este o artă ce presupune o relație maestru-discipol și nu doar o absolvire grăbită a unei facultăți de profil. De aceea, mă întreb pe bună dreptate: Unde sunt elitele de altădată? Unde sunt maeștrii și școlile de artă arhitecturală, care au zămislit Micul Paris și centrele istorice ale orașelor României? De ce nu mai avem astfel de oameni în generația actuală? 

În fața Palatului Luvru este amplasată o mare piramidă în stil postmodernist realizată din plăci de sticlă, prinse cu arce de oțel, construită după planurile unui renumit arhitect de origine chineză. Deși controversată la început această inițiativă, ulterior ea s-a dovedit a fi benefică în fluidizarea traficului de vizitatori, folosindu-se conceptul de „atrium” subteran, preluat din arhitectura de construcție a caselor nobiliare din vremea imperiului roman. Intrând în această piramidă, am avut brusc senzația că mă aflu într-un mare terminal de aeroport foarte ingenios gândit pentru a permite accesul simultan spre mai multe direcții prin intermediul multiplelor scări rulante ce urcau sau coborau spre sau dinspre nenumăratele încăperi ale palatului. 

Asocierea dintre aspectul piramidal post-modernist și arhitectura medievală a palatului este interesantă, alinierea realizându-se de-a lungul cunoscutei „axe istorice”, care în principiu trece prin mijlocul piramidei și deopotrivă prin mijlocul palatului, oferind simetrie, ordine și perspectivă, la fel ca în Grădina Tuileries. În plus, motivul „piramidei” completează interesant cel al „obeliscului” din Piața Concorde, încadrând într-o manieră „egipteană” Grădina Tuileries, cu o referință simbolică spre Valea Regilor, o comemorare tipologică a perioadei de glorie a unei civilizații ajunse la apogeu. 

De fapt, Palatul Luvru are la bază o construcție rectangulară, urmărind preferința pentru simetrie din arta renascentistă târzie, la mijloc fiind dispusă o fântână rotundă ce oferă o perspectivă interesantă când privești spre oricare dintre laturile clădirii. Partea interioară delimitată de această construcție poartă numele de „Curtea Careului”, în exterior fiind prelungită către apus prin două aripi de clădire ce se întindeau până la fostul Palat Tuileries. Pe aceste structuri sunt dispuse spre interior la nivelul acoperișului statui în mărime naturală reprezentând numeroase personalități din istoria medievală și modernă a Franței, această lucrare fiind realizată în timpul lui Napoleon al III-lea în stilul neobaroc. Dar cel mai interesant este muzeul adăpostit de Palatul Luvru, impresionant prin nesfârșitele colecții de artă expuse publicului larg. A vizita doar o secțiune a acestui muzeu necesită mult timp și efort, fapt pentru care nu voi intra în relatări suplimentare pe această temă, rămânând deschisă invitația de a veni și de a vedea neprețuitele obiecte de artă colecționate de regii Franței. 

Ajuns la capătul dinspre răsărit al palatului, mai precis, dinspre Pont Neuf, am pășit melancolic spre ieșirea din acest palat fascinant pentru a admira preț de mai multe minute aripa exterioară dinspre Sena și pentru a cugeta asupra evenimentelor sinuoase, aberante și crude ce au marcat sfârșitul domniei regilor Franței. Am intrat în Grădina Tuileries ca un republican convins, am avansat impresionat de splendoarea locului pe aleile acestui parc simțind ceva din gloria regalității. M-am cutremurat în fața locului unde a fost distrus Palatul Tuileries, am retrăit agonia aristocrației ucise de furia oarbă a maselor și tristețea frumoasei regine Maria Antoaneta, ce a avut neșansa istorică de a trăi în acele veacuri. 

Mai departe, am parcurs rutele de acces către Palatul Luvru și am admirat motivele medievale și romantice ale acestui complex arhitectural unic, pentru ca la plecare să înțeleg că niciodată revoltele populare nu au adus ceva bun când acest lucru a însemnat distrugerea ordinii anterioare și revenirea barbariei la putere sub forma „împăraților proletari”. Să fii devenit regalist în urma acestei introspecții, imposibil de trăit doar prin lecturarea cărților de istorie? Nu aș putea spune cu precizie acest lucru, dar cu siguranță ceva din sufletul meu a rămas pentru totdeauna atașat de aceste „relicve” ale unei glorii apuse pentru totdeauna și ale unui timp când ordinea, simetria și perspectiva constituiau pecetea inconfundabilă a Renașterii, un lucru radical opus mâniei oarbe a maselor ațâțate de instigatori lipsiți de orice fel de scrupul, dar mai ales de omenie.