Când scriu aceste rânduri am impresia că retrăiesc din nou perioada scurtă de timp pe care am petrecut-o în Germania, în localitatea Baden-Baden, însă mai ales am sentimentul unui „deja-vu” al unor peisaje pe care cumva le știam dinainte de a fi mers prin acele locuri. Într-un fel rezonanța pe care am avut-o la evenimente petrecute în urmă cu mai multe decade în acea regiune, precum și percepția aparte asupra trăsăturilor ce definesc națiunea germană, m-au determinat în cele din urmă să îndrăgesc acel colț de lume și să port cu mine ca o realitate vie tot ceea ce am putut observa și simți în modul cel mai direct. 

Exprim aceste sentimente într-un mod mult mai profund decât când în grabă mi-am strâns bagajele pentru a merge la gară și a reveni în România. La acea dată pot spune că nu am avut niciun fel de sentiment de părere de rău că plec, ba dimpotrivă, am avut senzația că voi părăsi un spațiu apăsător pentru un străin nefamiliarizat nici cu clima și nici cu temperamentul locuitorilor regiunii. Însă prin această alchimie a rememorării, îmi dau seama că aș fi dorit foarte mult să mai fi rămas în acele locuri și să fii explorat mai în adâncime trăsăturile spiritului german și farmecul naturii în care acesta s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor. 

Însă lăsând la o parte toate aceste impresii generale, voi reveni la redarea uneia dintre cele mai nostime întâmplări trăite în perioada de o săptămână cât am stat în localitatea Baden-Baden. Cele ce vor fi relatate s-au petrecut la restaurantul hotelului unde eram cazat în prima dimineață când am mers la micul dejun. 

Astfel, am coborât la primele ore ale dimineții, mai precis, în jurul orei șapte, și am intrat în restaurantul hotelului, unde mi-am luat cuminte farfuria pentru a o umple cu tot felul de sortimente oferite pentru micul dejun. Am remarcat cu bucurie diversitatea de specialități bine așezate, gătite exemplar și ordonate așa cum nu am mai văzut decât în Austria. 

După ce am selectat ceea ce mi s-a părut că mi se potrivește mai bine, am așezat respectiva farfurie pe o masă liberă, pe care se aflau mai multe cești de porțelan de mărime medie așezate cu gura în jos pe niște farfurioare din același material. Fiindcă doream să îmi pregătesc o cană de ceai, am luat una dintre aceste cești și am plecat în căutare ceaiului și a apei clocotite necesare preparării. 

Însă imediat, nici eu nu știu de unde, a apărut o fraulein ce se ocupa de servirea micului dejun și m-a întrebat: 

Ce doriți să serviți domnule? 

Niște ceai, bineînțeles, fiind surprins de privirea ei mirată. 

Ei bine, nu puteți servi ceai cu această ceașcă, și spunând acest lucru îmi luă fără alte comentarii ceașca și farfuria din mână. Pentru ceai se folosesc doar aceste căni și îmi indică un loc unde era așezate mai multe pahare de sticlă, fiecare având o toartă destul de mare. 

Nu am mai zis nimic, ci m-am conformat regulii prezentate atât de calm și de strict, astfel că am luat un pahar din locul indicat și am preparat ceaiul în el. Mai târziu, am dorit să servesc și niște suc de fructe. Având lecția învățată că numai pentru cafea se folosesc ceștile de pe masă și fără să mă mai gândesc că ar putea exista vreun alt gen de pahar, am luat o cană de sticlă folosită pentru ceai și m-am îndreptat către recipientele ce conțineau sucuri de fructe. 

De niciunde, aceeași fraulein a apărut înainte de a schița prima mișcare de umplere a cănii și imediat mi-a zis: 

Nu puteți să serviți suc în pahare de ceai! 

Bine, dar atunci în ce pahare se poate servi? am răspuns nedumerit. 

Mi-a arătat un alt loc unde erau așezate mai multe pahare de sticlă, dar fără toartă. Am înțeles lecția, am pus paharul de ceai înapoi și sub privirile atente ale doamnei în cauză, mi-am umplut un pahar de suc folosind recipientul adecvat. 

A doua zi, știind lecția, am mers să îmi iau ceai, dar în locul pe care mi-l arătase cu o zi înainte nu mai erau pahare de sticlă cu toartă, ci fără toartă, însă de un alt tip decât cel folosit pentru a fi servit sucul. Neavând de ales, mi-am preparat ceaiul în acel pahar, însă de îndată ce am ajuns la masă, doamna Fraulein a apărut lângă mine: 

Pentru ceai se folosesc paharele cu toartă, îmi spuse pe o notă severă și dezaprobatoare. 

Bine, dar la locul indicat ieri de dumneavoastră am găsit numai pahare de felul acesta, i-am răspuns imediat. 

Imposibil, mi-a zis pe un ton ce nu admitea replică și îmi arătă un alt loc unde, într-adevăr se aflau paharele de ceai. Paharul pe care l-ați folosit este pentru cafe-express de la automat. 

Am vrut să îi spun că nu așa stăteau de fapt lucrurile, dar mi-am dat seama că ar fi fost în zadar să o conving altfel. În final, a treia zi mi-am luat paharul de ceai de unde trebuia, cel de suc de la locul său, iar după aceea doamna Fraulein a apărut având în sfârșit o notă zâmbitoare și îmi spuse satisfăcută: 

Este totul în regulă domnule? Mai doriți ceva? 

Abia atunci mi-am dat seama cât de multă bucurie i-am adus prin faptul că încă un "barbar" învățase normele elementare ale civilizației. Și în plus mi-am dat seama cât de importante sunt detaliile pentru națiunea germană. 

În altă zi am avut ocazia să folosesc un funicular ce te urca mai multe sute de metri înălțime prin tractarea unui vagonet uriaș, similar unei telecabine ca dimensiune, diferența principală fiind doar mijlocul de propulsie prin tragere cu un troliu dispus între șine. De fapt, ingeniozitatea folosirii acestui mijloc de locomoție era dată de panta deosebit de abruptă similară ca dimensiune și dificultate cu cea traversată de telecabina de urcare pe colina Tâmpa din Brașov. 

Însă acest funicular nu era deservit de vreun personal angajat, ci intrarea se făcea prin cumpărarea de la un automat electronic a unui bilet, ce era ulterior scanat înainte de intrarea în coridorul de acces la funicular. După ce treceai de punctul de scanare și ți se permitea accesul, urcai pe un culoar până la rampa de legătură cu platforma funicularului, unde te puteai îmbarca, dacă acesta era prezent în stație. Când nu mai venea nicio altă persoană, cineva dintre cei prezenți apăsa pe butonul de plecare și imediat se auzea o voce de avertizare în limba germană, se închideau ușile, iar funicularul se punea în mișcare. 

Senzația experimentată era deosebit de interesantă, fiind generată pe de o parte de deplasarea pe șine ce îți dădeau impresia de tren aflat în mișcare, iar pe de altă parte de tractarea incredibilă sfidând aproape legile gravitației ce te făcea să te gândești la un fel de telecabină atârnată de capătul unui troliu nu prea gros, însă incredibil de rezistent. De curiozitate, m-am uitat pe plăcuțele ce dădeau diferite indicații, dispuse în interiorul cabinei, și am descoperit că data de fabricație era undeva în decada anilor '70, mai precis, în urmă cu patruzeci de ani. Aceeași constatare am făcut-o și la hotel cu privire la ascensorul utilizat în clădire, de fapt și el fiind tot un fel de funicular, însă tractat pe verticală. 

Privind către punctul de sosire din vârf, am observat cum panta devenea tot mai abruptă, întrebându-mă dacă nu cumva vom ajunge să urcăm pe verticală din cauza înclinării tot mai pronunțate a cabinei pe roți în care eram. În plus, atârnarea de un cablu ce nu mi se părea mai gros de doi centimetri în diametru, te determina să te întrebi involuntar dacă acesta va rezista la o așa de mare tensiune. Cel mai interesant a fost momentul în care șina s-a bifurcat și am putut observa cabina de coborâre trecând pe lângă noi, pentru ca ulterior aceasta să se înscrie pe șina unică pe care urcasem. 

Aici era partea cea mai interesantă și anume că de fapt era o singură șină de sus și până jos, însă existau două bifurcații, ce permiteau trecerea și revenirea la două linii, unde în mod automat prin intermediul unui ingenios sistem mecanic de comutare, cele două cabine, una în urcare, iar alta în coborâre, treceau una pe lângă alta, fiind tractate distinct de două trolii de oțel monolit, adică realizat prin tragere directă din laminor și nu prin torsadare de fire de oțel. Dar ajunge cu atâtea detalii tehnice, fiindcă în fond nemții sunt cei mai buni mecanici din lume! 

Din vârf peisajul se deschidea maiestuos spre toate zările oferind privirii nenumărate locuri impresionante și detalii de neuitat. Vântul puternic de pe culme și turnul semeț dispus pe cea mai înaltă cotă având o vechime de cel puțin o sută de ani, îmi sugerau atmosfera unei alte epoci demult apuse, mai precis, perioada romantică a secolului al XIX-lea, când cu siguranță în acel loc funcționa un punct de observare către câmpia Rinului spre Franța la apus și spre răsărit către alte landuri învecinate. Peisajul variat amintea de "măgurile" din podișul Transilvan sau din zonele subcarpatice din țara noastră, iar câmpia Rinului semăna foarte mult cu cea a Tisei, ce se poate observa dinspre partea de nord-vest a munților Apuseni. Prin urmare, decorul oarecum familiar, însă altfel dispus, mi-a creat o bucurie a regăsirii formelor de relief cunoscute din copilăria mea sau observate în diferitele călătorii prin țară. 

Cred că într-un fel, spațiul românesc m-a urmărit pe toată durata călătoriei, conferindu-mi o senzație de siguranță într-o țară străină, aflată la mii de kilometri distanță. Să fie oare matricea tainică pe care o primești prin naștere și educație, mai ales în primii ani de viață, din partea culturii în mijlocul căreia ai apărut? Nu aș putea spune, însă pe măsură ce trece timpul constat că universul începe să capete culorile spațiului românesc pe care sub o formă sau alta l-am îndrăgit atât de mult. Dacă ar fi existat și spiritul deschis al românilor, atunci aș fi putut spune că mă aflu chiar acasă, iar dacă limba noastră aș fi putut să o aud mai des, atunci cu siguranță m-aș fi gândit că spațiul românesc s-a întins și peste acel colț de lume. 

Revenind la relatarea mea, pot spune că întoarcerea cu funicularul a fost la fel de spectaculoasă ca și urcarea însă totul fiind dispus acum cu susul în jos, tractarea fiind înlocuită cu frânarea. Privind frunzele ruginii căzute peste tot locul sub copaci înalți de stejar, brazi nefiind prin acele locuri, am retrăit clipele când mă plimbam, copil fiind, pe Valea Cetății în Brașov, pe Dealul Melcilor sau pe aleile de la poalele Tâmpei. Aveam impresia că sunt un elev de liceu străbătând după ore acele alei sau chiar poteci de munte, iar alteori de student la universitatea de pe Dealul Cetățuii, unde atât de mult mi-aș fi dorit să-mi petrec anii de facultate. Poate apartenența pentru câteva sute de ani la spațiul gotic a Transilvaniei mai ales în anumite regiuni incluzând Brașovul, au făcut să-mi renască astfel de impresii în suflet. Însă oricum, nu am putut privi Germania altfel decât prin ochii unui român. Dar despre alte impresii voi vorbi în episodul următor.